A Fi Viu Într-O Lume Moartă

Un mesaj care nu putea să cuprindă mai bine ceea ce simt. Îi mulţumesc pe această cale Anielei pentru gând şi pentru strădania de a fi vie într-o lume moartă.

„Nu putem schimba lumea dar putem schimba modul în care o privim !”
Între stimuli şi reacţii, există un spaţiu. În acest spaţiu se afla puterea de a ne alege reacţia. În reacţia noastră stă de fapt maturitatea şi libertatea.

Cu toţii vrem să trăim mai bine, mai frumos şi mai echilibrat. Fără să admitem că noi suntem responsabili de cum alegem să trăim, fără să acceptăm ca viaţa este o călătorie ce presupune conştientizare, atenţie, preocupare, perseverenţă, credinţă, speranţă şi multă iubire pentru noi, pentru ceilalţi şi pentru viaţă… ne abatem de pe drum.

Visez la o lume mai bună, preocupată de a fi, nu de a avea. O lume responsabilă de propria existenţă, în care fiecare ştie că prin propria contribuţie, prin propria schimbare poate genera transformări uriaşe. Visez la o lume în care oamenii îşi trăiesc conştient viaţă şi cauta să-şi împlinească potenţialul evoluând mereu. O lume care să-şi păstreze mintea deschisă formulându-şi mereu întrebări pornind de la răspunsurile la care au acces. O lume în care oamenii să-şi găsească sensul din libertatea de a fi unici, autentici, din acceptarea lor că fiinţe imperfecte şi totuşi minunate, care se respectă pe ele pentru că astfel să îi iubească şi să-i respecte şi pe ceilalţi. O lume în care valorile adevărate sunt cele care ne păstrează echilibrul minţii şi sănătatea emoţională, cele care ne învaţă să trăim cu noi şi cu ceilalţi o viaţă pe care s-o sporim nu s-o consumăm.
Visez la o evoluţie împreună cu cei din jurul meu, dăruind împreună vieţii din ceea ce ea ne-a oferit cu generozitate. Visez la o lume în care să ne unim puterile că aliaţi şi nu ca duşmani, să ne privim cu mai multă compasiune şi iubire, în care să avem mai multă credinţă pentru a fi mai sănătoşi, mai împliniţi şi fericiţi.

Visez că tot mai mulţi oameni să înţeleagă că nu putem supravieţui doar folosind. Nu putem doar acumula fără să oferim înapoi. Nu putem progresa prin competiţie. Trebuie să acceptăm ca doar împreună putem merge mai departe. Nu mai putem trăi în frică. Avem nevoie de pace şi linişte ca să fim creativi. Avem nevoie să relaţionăm, să ne facem înţeleşi prin comunicare, să fim toleranţi unii cu alţii şi să ne luăm puterea din acceptarea şi respectul pentru celălalt, pentru unicitatea lui şi cu entuziasm să ne punem pasiunea în slujba unei vieţi mai bune pentru noi şi copiii noştri. Cred cu tărie că nu mai putem trăi nepăsători şi nici singuri. Trebuie să învăţăm să trăim împreună cu noi ca să ne putem înţelege unii cu ceilalţi şi să facem din viaţa o artă în care ne exprimăm cu emoţie viziunea pentru a crea o lume mai frumoasă.

Trăiesc cu speranţa că pentru fiecare dintre noi vine clipa în care ne întoarcem spre noi şi unii spre ceilalţi cu iubire şi spre Dumnezeu cu credinţă, pentru a găsi drumul spre evoluţie şi sănătate !

Viaţa e un joc de noroc în care nu ajungem să împărţim noi cărţile dar suntem obligaţi să le jucăm cât mai bine ! Aceasta este datoria noastră faţă de noi şi faţă de copiii noştri. Să facem din viaţa noastră un model de trăire care să ne dea speranţa că viaţa poate fi trăită frumos. Viaţa poate fi mai bună, se poate schimba. Să fim noi schimbarea pe care o vrem în lume !

O mare parte a vieţii noastre o reprezintă promisiunile faţă de noi înşine pe care nu le-am respectat. Toate lucrurile pe care ne temem să le încercăm, toate visurile noastre neîmplinite, alcătuiesc o limitare a ceea ce suntem şi ce putem deveni. Necunoaşterea, lipsa atenţiei faţă de universul nostru interior, lipsa de autocunoaştere, înţelegere şi acceptare, teamă şi ruda ei apropiată, neliniştea, sunt cele care ne împiedică să facem ce avem de făcut ca să dobândim fericirea.

Pentru a ajunge să ne simţim împliniţi şi fericiţi învăţăm să ne desăvârşim arta de a trăi satisfăcându-ne nevoile fundamentale: de a trăi, a iubi, a învăţa şi a lăsa ceva în urmă ca moştenire !

Anunțuri

Calitatea Sentimentelor

De multe ori în viaţă am renunţat la sentimentele mele, pentru că în prezenţa lor aveam impresia că nu puteam să răspund cerinţelor de “seriozitate” cerute de cei din jurul meu. De multe ori nu am crezut în sentimentele mele pentru că ele sfidau orice logică şi argumente raţionale. De multe ori am fost nevoit şi a trebuit să uit de sentimentele mele, pentru că nu acestea să fie cele care judecă oamenii şi faptele lor, după o măsură subiectivă ce nu-mi aparţinea decât mie şi nimănui altcuiva. De prea multe ori poate am “rezistat” unui exerciţiu autentic de trăire pe care mi-l ofereau întotdeauna gratuit sentimentele mele, dar alături de aceste multe sentimente pe care le-am ocolit de teamă că ar fi “impracticabile”, am avut şi bucuria şi satisfacţia de a trăi sentimente ce m-au apropiat atât de mult de mine însumi încât am putut simţi fericirea caldă a sufletului simplu şi neamestecat nici cu lucrurile concrete, nici cu cele abstracte ale pseudo-libertatii de care dispun. De fapt acum îmi dau seama că trăirea sentimentelor pe care fiecare din noi le avem nu este niciodată uşoară, sau rapidă şi de multe ori nu-i nici prea “ieftină”, pentru că sentimentele nu vin din superficialităţile cu care ne hrănim în mod cotidian, şi nu sunt nici manifestările unor inepţii ce ne aparţin numai nouă, pentru că sentimentele vin din profunzimile fiinţei noastre, ele ne aduc în starea de graţie, când atingem esenţialul vieţii noastre, indiferent ce înseamnă acest esenţial în realitatea pe care o trăim şi cum este acesta valorizat sau devalorizat de noi şi de ceilalţi oameni. Calitatea esenţială a sentimentelor noastre este aceea că ele nu pot fi vindecate. Nu pot fi vindecate pentru că ele nu reprezintă o “boală” pe care am mostentit-o sau am dobândit-o, nu, dimpotrivă ele sunt semnul cel mai evident al sănătăţii fiinţei noastre, a spiritului care se lăsă chinuit şi îngrămădit într-un corp ce îşi construieşte o personalitate şi care de cele mai multe ori ne subjuga toate energiile noastre. Sentimetele sunt cele care ne transforma, sunt cele care nu se termină niciodată, sunt cele care ne îmbăta, dar care din păcate sunt mereu gonite de profundă inerţie a societăţii în care trăim. Sentimentele mele sunt ca un pian, un pian pe care nu l-am avut niciodată, dar la care vă jur că am cântat, mânat de tristeţea clipelor înghesuite pe clapele stinghere. Şi este greu să nu auzi în muzică sufletului tău, o greutate care de fapt îţi ameţeşte viaţa, rostogolindu-ţi ganduri-le ca nişte valuri ce-şi poartă bătrâneţea din spuma albă a unor îngrijorări şi sub apăsarea cărora din păcate cedăm de prea multe ori. Dacă vă temeţi de sentimente, dacă uitaţi de ele, sau dacă renunţaţi la ele, şi vă gândiţi că totul este perfect în viaţa voastră, atunci să ştiţi că, ceva nu este în regulă !

La Pretesa Di Voler Essere Compresi

Abstract FlowersNormalmente alla base di ogni dialogo, o di una situazione che prevede comunicazione in genere, la comprensione reciproca è basilare. Se non c’è, viene meno il senso del dialogo. In amicizia il valore della comprensione viene sottinteso, nel senso che lo si dà per scontato al momento dell’instaurarsi della simpatia. Si sa che ci si può contare quasi al cento per cento in ogni occasione così non ci si preoccupa se davvero si riesce a comprendersi reciprocamente in modo corretto. Qualche volta è vero che basta intendersi anche non troppo profondamente, magari scegliendo di rimandare la comprensione profonda ad occasione più calma o più propizia. In amicizia questo si può fare perché fa parte del pacchetto la consapevolezza che domani ci si rivedrà. Qualche volta però, in quella piccolissima percentuale che sottrae qualcosa alla totalità, c’è un mondo altrettanto completo. A volte si crede che l’altro riesca a comprenderci veramente, se ne ha l’illusione perché nessuno dei due manifesta dubbi in proposito. Si tace, si sorvola, si rimanda concentrando l’attenzione su questioni diverse che al momento vengono giudicate più importanti, così la percezione sottile che ci sia incomprensione in germe si placa nel silenzio mentre si va avanti. I giorni passano, non si può pretendere che si fermi il tempo per dare la possibilità di chiarimenti eventuali, soprattutto se ancora non si capisce bene se la comprensione è in pericolo di vita. Ma chi dei due non comprende bene l’altro ? Ciascuno avrà il suo punto di vista da difendere. La sensazione di non essere compresi appieno è spiacevole specialmente se l’incomprensione punta il dito sui sentimenti o su qualcosa che ci tocca profondamente. Se vediamo che l’altra persona non ci ha trattato come ci aspettavamo che facesse, scatta dentro l’amarezza. Amarezza che viene alimentata dal ripetersi della mancata comprensione. Se poi vediamo che non c’è proprio verso che l’altro accetti di smuovere qualcosa nel suo processo mentale ci arrabbiamo. E ci arrabbiamo con un’intensità direttamente proporzionale ai sentimenti in gioco. Se ci si fermasse qui si otterrebbe solo dolore. E il dolore non produce mai pace se non viene accompagnato dalla comprensione di qualcosa che sta nel passo successivo. Buttare giù il boccone assai indigesto del non essere compresi è difficile perché in realtà questo boccone ferisce l’orgoglio, null’altro che quello. Ciò che proviamo non viene intaccato né modificato in alcun modo dall’incomprensione altrui. C’è quasi da meravigliarsi di non essere capaci di capirlo subito, specialmente se ci si ritiene delle persone che non guardano al giudizio altrui in nessun campo di applicazione materiale. Estendere questa consapevolezza al campo di ciò che custodiamo dentro dovrebbe essere ben più facile da mettere in pratica ma, come accade spesso, paradossalmente non è così. Il passo successivo, dopo la reazione di generazione della rabbia è quello di accettare di non fermare tutto chiudendo le vie di accesso alla comunicazione residua, perché residua sembrerà. Ultimamente, in preda a questo dolore, ho lasciato che rabbia e amarezza si mescolassero fino al punto di voler cancellare tutto quello che mi faceva soffrire, isolandomi verbalmente e cercando di farlo fisicamente. Le circostanze della vita, però, mi hanno richiesto quella presenza che non volevo più dover esercitare. Desideravo fortemente potermi allontanare almeno per un po’. Un amico mi ha suggerito di ritrovare la serenità prima di prendere una qualsiasi decisione. Saggiamente, prima di fare un danno irreparabile del quale ci si potrebbe pentire provando un dolore maggiore dell’essere incompresi, si dovrebbe magari scegliere il silenzio ma non con brutalità, bensì con dolcezza, per il tempo necessario a rivedere le cose sotto una luce diversa. Le cose costruite insieme nel tempo hanno un valore che non può essere spazzato via dall’impuntarsi dell’orgoglio che vuole soddisfazione. Se si accetta che nel mondo esistiamo per come siamo e ci esprimiamo dovremmo accettare il fatto che possono esserci delle zone di ombra dove la comprensione non riesce ad arrivare. E non è che smettiamo di provare ciò che proviamo solo perché qualcuno non ci capisce, non è mai davvero sufficiente un altro essere umano a cancellare le cose nelle quali crediamo o che sentiamo anche se siamo spesso indotti a pensare il contrario. E’ solo un po’ più difficile convivere con le lamentele dell’ego. Incontrare qualcuno che riesce a comprenderci davvero, senza storpiare nulla di ciò che gli diciamo, o confidiamo, solo perché non crede alle nostre parole, è un dono del quale non dovremmo andare alla ricerca, specialmente se non abbiamo la pretesa di essere compresi. Un giorno qualcuno potrebbe capirci perfettamente ma, nell’attesa, si dovrebbe provare ad esercitarsi nell’accettare il non essere compresi. Io mi sto esercitando.

„Adevărul Care Salvează Minciunile”

Pacea este o lecţie greu de învăţat atunci când acceptăm orice luptă pentru a ne apăra gândurile şi opiniile. Pentru că nu poţi să rămâi niciodată netulburat şi senin atunci când crezi că celălalt a greşit şi te arunci într-o luptă în care îţi ţipi cuvintele şi argumentele, transformând logica într-un bat, cu care loveşti neiertător greşelile pe care le descoperi fericit în raţionamentele adversarului.

Pe urmă începi să vorbeşti din ce în ce mai tare, urechea îţi este agresată de ţipetele celuilalt, şi te trezeşti că nu mai vrei nimic altceva decât să-l doborî, să-l înfrângi.
Totul devine o nebunie şi fără să-ţi dai seama că suferi ai vrea să-l faci şi pe celălalt să sufere mai mult decât tine. Vorbim prea tare unul cu celălalt, pentru că aşa cum spunea cineva, inimile noastre sunt atât de departe una de alta că nu mai pot comunica între ele.

În disperarea confruntării însă cine stă să se mai gândească la inima celuilalt şi chiar la inima sa, totul se îndreaptă spre mintea care pare singura armă necruţătoare cu care poţi să obti victoria.
Numai că mintea nu este totul dacă vrem să scăpăm de un loc în care răutatea mâniei ne face să ne simţim hartuiţi şi agasaţi, sau mânioşi pentru lipsa de consideraţie ce decurge din comparaţiile pe care le facem.
Dacă vrei să cunoşti lucrurile trebuie să te apropii cât mai mult de ele, dacă vrei doar să-ţi placă acele lucruri atunci este bine să le priveşti de cât mai departe, spunea Caragiale.

Şi cred că avea dreptate.
Ceea ce nu înţeleg eu, este dacă aceste sfaturi se potrivesc şi pentru oameni, pentru că atunci ar însemna că orice fel de cunoaştere a unui om îţi va aduce cu siguranţă o neplăcere.

Numai că noi oamenii avem un neastâmpăr care ne face mereu să ne apropiem de ceilalţi oameni pentru a-i cunoaşte mai bine chiar şi atunci când aceştia ne plac privindu-i de departe,
Şi facem asta nu din răutate ci, mai mult pentru că vrem să spulberăm îndoială pe care o avem cu privire la iluziile noastre în care trăim.

Pentru că fiecare dintre noi cauta adevărul în felul său personal. Chiar dacă majoritatea dintre noi nu ştim ce este adevărul ne arătăm gata să renunţăm la toate inluziile noastre cu care trăim zi de zi pentru o clipă din acest miraculos adevăr.
Şi dacă iluziile noastre ar fi ca nişte picături de ochi ce ne ajută nu doar să vedem mai frumos şi mai colorat această lume ci, chiar să ne apărăm realitatea pe care am construit-o în vieţile noastre, atunci poate că adevărul, ar fi chiar deschiderea ochilor noştri spirituali cu care am putea vedea acea parte din lumea ascunsă încă în lumina nevăzută.

Pentru că Adevărul care nu este trăit ci doar folosit în cuvinte, nu face decât să salveze minciunile care se spun despre el.

Viața

SOLEDAD (DANNA GARCIA)... 1366.jpg

Viaţa, credem că o cunoaştem dar habar nu avem ce este.

O trăim sau ne trăieşte, sigur, nu ştim încă. Dar faptul că suntem în stare să facem orice vrem noi, sau cel puţin suntem în stare să credem asta, ne face să ne ascundem de această întrebare, falsificându-ne propria ignoranţă cu argumentul că, dacă trăim ştim ce este viaţa.

Repetăm viaţa ca o obişnuinţă sau obişnuinţa ca o viaţă.

Trăim, închipuindu-ne tot felul de lucruri şi începem astfel să credem că ştim să facem diferenţierea dintre ceea ce este adevărat şi ceea ce nu este adevărat. Faptul că ochii noştri văd, că mintea noastră gândeşte şi sufletul nostru simte ne face să trăim realitatea aceasta ca pe un fel de adevăr al vieţii.

De fapt, noi nu suntem în stare să ne trezim pentru că dormim cu ochii deschişi, iar asta ne păcăleşte uşor şi în acelaşi timp profund. Ce dacă privim, vedem, ne mişcăm şi poate trăim, când nu suntem în stare să simţim că cea mai mare parte din viaţa noastră obişnuită sau, din obişnuinţa vieţii pe care o trăim, noi stăm cu ochii minţii închişi.

Oricare ar fi răspunsul, adevărul este că noi încă ne ţinem mintea aşezată într-un întuneric total pe care îl construim cu educaţie şi chiar talent din obişnuinţele noastre ce devin pe zi ce trece singura noastră viaţa la care avem acces.

Singuri În Momente De Slăbiciune Și Vulnerabilitate

Avem cu toţii clipele noastre de slăbiciune, când ne simţim atât de singuri, încât am fi în stare să îmbrăţişăm şi nişte ciulini, ca să scăpăm de ciudata senzaţie de scufundare a spiritului, şi de sufocare în problemele pline de aparenta materialului cu care ne luptăm.

Avem cu toţii din când în când parte de o constrângere a unei frici pe care nu o înţelegem şi ne vedem împinşi de plăsmuirile imaginare ale acesteia într-o deznădejde unde nu mai există nici o speranţă, şi unde toate drumurile noastre pe care le-am construit şi pe care am mers duc parcă într-un deşert, fără nici o picătură de bucurie.

Avem cu toţii zilele noastre proaste, şi cu siguranţă acestea nu sunt uşor de suportat, mai ales atunci când descoperim dintr-o dată că niciunul din lucrurile pe care le ştiam nu ne mai ajuta, că îndoială a aprins toate dorinţele noastre şi nu mai avem deloc răbdare să mai aşteptăm, şi mai ales că toată puterea noastră s-a redus la o nerăbdare aproape sălbăticita.

Cu toţii am trecut prin multe din aceste perioade, şi poate vom mai avea de trecut prin altele, important însă mi se pare să nu cădem pradă disperării pentru că disperarea este acea prăpastie care ne aşteaptă ca timpul nostru să se împiedice de ea. Numai că aşa cum moare tristeţea mingaiata de nedejdea noastră, la fel moare şi disperarea.

Putem să ne amintim în continuare de întâmplările din trecut, şi chiar dacă mai luăm în seamă lucrurile de altădată, noi trebuie să mergem însă cu timpul nostru înainte pentru a ne înnoi, pentru a fi o cale către descoperirea unei înţelegeri după care tânjim în permanenţă.

Tutti Quanti Siamo Esseri Speciali

Uno dei motivi per cui ho scritto il mio pensiero di oggi, intitolato „Giudizi e pregiudizi”, deriva dal fatto che qualche volta, coloro che mi conoscono personalmente, mi giudicano, si fanno un pensiero su di me che qui vorrei poter ridimensionare, per evitare che, un domani, si trasformi nello strumento che mi allontana dalle persone, invece di sortire l’effetto contrario. Giudizio positivo, in verità, ma sottolineante il fatto, per esempio, che le cose che scrivo non sono sempre facili da comprendere. Non uniformandomi a certi canoni esco dalle righe; che inconsciamente sia un modo per astrarmi dal resto del mondo perché in fondo ne ho paura ? Parlo e parlo, questo è il mio blog, attingendo a tutto ciò che ho dentro e che ho maturato in tanti anni di costanti riflessioni e attenzione per le cose intorno a me. Vuoi per curiosità, vuoi per necessità, vuoi per studio, quando c’è stato, il fatto è che la mia attitudine è questa: comprendere le cose per vederle con maggiore chiarezza e condividere questo mio punto di vista. Che un giorno torni utile qualcosa di ciò che dico, se altri già non l’hanno detto, è secondario. La cosa importante è coltivare la possibilità di potersi esprimere e questo, qualche volta, è un privilegio. Non tutti possono farlo, e questa è una realtà. Il titolo che ho dato a questo post nasce dal fatto che credo fermamente che per tutti sia possibile riconnettersi con se stessi, se così non è per il momento, tanto da potersi esprimere per ciò che si è nel proprio presente. L’accettarsi con i propri difetti e pregi, luci od ombre, è prezioso, e lo ripeterò spesso, quindi perdonatemi fin da ora. Questo non lo dico soltanto io, l’ho sentito dire da persone che sono in sintonia con gli equilibri della natura, e con la saggezza di popoli che hanno sofferto per il pregiudizio e le guerre, per le discriminazioni e le repressioni subite da altri popoli che hanno dimenticato di guardarsi dentro per accorgersi che stavano uccidendo dei fiori diversi, senza capire che, invece, erano altrettanto belli. E siamo tutti esseri speciali per le nostre potenzialità o per le nostre peculiarità, per essere semi che devono ancora trovare il giusto terreno dove affondare le radici, o per essere arbusti, rami con, o senza gemme perché la propria stagione non lo permette ancora, o per essere fiori già sbocciati e consapevoli della brevità della vita a disposizione; la cosa speciale è esistere in molteplici aspetti tutti insieme, contemporaneamente.
Così, al di là, di ciò che si pensa di me, che io sia troppo oltre o non ci arrivi, vorrei pensare di sedermi a gambe incrociate su di un prato verde per condividere tutto ciò che ho, da pari a pari.
E la cura che dobbiamo mettere per coltivare noi stessi e gli altri è solo il nostro amore.

Giudizi E Pregiudizi

L’argomento è vasto e soggetto a molteplici opinioni. E’ facile, mentre siamo a contatto con gli altri, lasciare che la mente produca un pensiero, che deriva dalla sensazione che si prova vicino a qualcuno. Non conoscendo questo qualcuno si attinge alla sensazione a pelle. Man mano che si parla e si interagisce il primo „giudizio” prodotto può anche modificarsi, o confermarsi. In ogni caso la reale conoscenza e scambio di punti di vista fa in modo che l’eventuale „giudizio” si trasformi in semplice pensiero che ci lega all’altro. Così archiviamo dentro di noi una serie di punti di riferimento, che ci servono per ridefinire continuamente l’altro, per dare un indirizzo alla nostra memoria, ogni volta che abbiamo a che fare con quella specifica persona. Allora, possiamo ammettere che conosciamo qualcuno davvero, nel caso in cui la continua interazione verbale aggiorna questa stessa conoscenza. Parlare, scambiarsi pensieri e idee genera un flusso di continuità tra le due persone e le protegge dal reciproco pregiudizio. Questo è il mio pensiero. Ho cercato la definizione di „pregiudizio” che dice trattarsi di un „giudizio basato su opinioni precostituite invece che sulla conoscenza diretta o sull’esperienza” e le opinioni precostituite possono essere „voci” che circolano, oppure opinioni comuni, volate di bocca in bocca, senza che chi gli ha prestato voce si sia mai posto l’interrogativo se, ciò che sta tramandando, ha dei fondamenti reali oppure no. Tuttavia il pregiudizio è pure un giudizio superficiale, sommario, senza verifiche, sempre secondo me. Come fidarsi del colpo d’occhio senza aver controllato se siamo capaci di vederci bene.

Nessuno è immune da errori in questo campo, ma l’atteggiamento che abbiamo nei confronti di noi stessi, in primo luogo, quando ci viene spontaneo giudicare qualcuno o qualcosa, se è quello di una persona che non si vuol fermare all’apparenza, il giudizio o il pre-giudizio sono soltanto un’espressione effimera. Effimera nel senso che esiste per un lasso di tempo breve, pronta ad essere sostituita dalla conoscenza diretta. Desiderare la reale conoscenza delle cose e delle persone richiede, però, la qualità di accettare qualsiasi tipo di informazione si ricavi da questa, senza paura. E la paura spesso è alla base del pregiudizio. Chiudere gli occhi è più facile e immediato che aprirli, così come è meno immediato tutto ciò che richiede energia per essere affrontato. A nessuno piace faticare, quindi la via più breve, e in piana, è la scelta primaria. Anche la mancanza di tempo per stare a riflettere sulle cose, è quasi impossibile con ritmi di vita frenetici, stando sempre rivolti a uscire da se stessi piuttosto che ad entrarci. L’introspezione potrebbe essere vista come un abito da mettere in soffitta per non sfigurare. Ma è anche vero che un’esagerata introspezione, a meno che non si scelga la via dell’eremita, porta via dalla vita, la ruba allo stesso modo dello scegliere eccessi di divertimento o sballo. Più semplicemente smettiamo di essere in equilibrio. La mia scelta personale è stata quella di vivere la vita salvaguardando, dove possibile, almeno un po’ di tempo per soffermarmi a riflettere, per ricapitolarmi periodicamente, per vedere cosa è cambiato in me e per poter riuscire a stare in mezzo agli altri, cercando di non smettere di imparare a vedere oltre l’apparenza.
Ho trovato anche questo aforisma.

„Un’idea giusta nella quale ci si insedia, al riparo dalle contraddizioni, come al riparo dal vento e dalla pioggia, per guardare gli altri uomini scalpicciare nella melma, non è più un’idea giusta, è un pregiudizio”. GEORGES BERNANOS.

Conformismul Și Curajul De A Fi Altfel…

Temi Per Windows 8147.Jpg


UN ADEVĂR UIMITOR.

Din pricina faptului că se dezvoltă nespus de mult, copacul tropical banyan este cunoscut drept „curmalul care strangulează”. De obicei, aceşti copaci mari îşi încep viaţa când sămânţa lor este aşezată de vreo pasăre sus în frunzişul vreunui alt copac. Rădăcinile copacului banyan coboară pe trunchiul copacului gazdă în căutarea solului de jos. Odată ce au prins rădăcini, rădăcinile „curmalului care strangulează” se îngroaşă şi se lungesc cu rapiditate. Acolo unde rădăcinile curmalului se intersectează, se unesc, creând astfel un grilaj în jurul trunchiului copacului gazda. Treptat, ele omoară prin înfometare copacul gazdă şi îl împiedică să crească privându-l de lumină, apă şi substanţe nutritive. În final, copacul banyan îşi sufoca gazda până ce moare şi putrezeşte, lăsând în locul lui pe curmalul care strangulează. Asemănător, pe când seminţele compromisului se furişează în biserica rămăşiţei lui Dumnezeu, şi sunt tolerate, tot astfel se macina viaţa spirituală şi roadele ei.

SĂ IEI O POZIŢIE.

Anticul fabulist grec Esop ne oferă o povestire interesantă în care explica cum au ajuns să locuiască în întuneric liliecii. A fost un război între fiarele câmpului şi păsări, iar când câştigau păsările războiul, liliacul zbura în jur şi spunea: „Sunt pasăre. Uitaţi-vă la mine cum zbor ! Sunt pasăre !”. Dar mai târziu, fiarele au început să câştige, aşa că liliacul s-a lăsat la pământ şi a zis: „Sunt animal. Uitaţi-vă cum mă târăsc ! Sunt animal !”. Curând, atât păsărilor cât şi fiarelor le-a fost silă de liliacul care încerca să fie de fiecare parte a beligeranţilor. Împreună au izgonit acest fel de vieţuitoare să locuiască în peşteri şi să iasă doar la întuneric. În dorinţa de a-i face pe toţi fericiţi, în cele din urmă nu a reuşit să facă pe nimeni fericit.
Toată lumea, asemenea acestui liliac, tânjeşte să fie acceptată. Dar creştinului consacrat îi este cu neputinţă să fie acceptat atât de lume cât şi de tatăl nostru din ceruri. Domnul Isus a declarat: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” (Luca 16:13). Iar Iacob a declarat: „Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu ? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iacov 4:4). Astfel, conform cuvântului lui Dumnezeu, niciun credincios nu se poate bucura de acceptarea lumii şi de toate plăcerile ei păcătoase în timp ce simultan se bucura de pace şi asigurarea care vin dintr-o legătură mântuitoare cu domnul Isus. „Merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiţi ?” (Amos 3:3).

Dar tristul adevăr este că milioane de oameni din toată lumea care mărturisesc a fi creştini caută o cale de compromis confortabil între convingerile lor şi lumea rea în care trăim. Mă simt teribil în această problemă deoarece şi eu mă lupt cu influenţa perfidă şi totuşi treptată a compromisului şi conformismului în propria mea încercare de a-l cunoaşte pe Domnul. Ne aflăm într-o presiune neabătută de a ne conforma lumii. Cel rău se oferă permanent să ne negocieze valorile şi principiile. Rareori se foloseşte de vreun asalt frontal şi deschis, ci preferă să uzeze eroziunea internă în care, puţin câte puţin, suntem sub presiunea de a ne compromite credinţa în părţi mici.

Să faci compromisuri cu cel rău aduce moarte spiritului şi întotdeauna nu aduce vreo satisfacţie de durată. Domnul nostru ne-a spus că nu ne putem afla la mijloc. „Cine nu este cu mine, este împotriva mea” (Matei 12:30). Şi aşa cum spun chinezii: „Nu poţi traversa râul cu câte un picior într-o altă barca”. În realitate, este imposibil să faci compromis cu cel rău, deoarece orice încercare de a face compromis cu satana va duce în cele din urmă la o capitulare totală. Doar printr-o dependentă permanentă de Dumnezeu şi printr-o vigilentă personală putem evita tentaculele acestui monstru.

COMPROMISUL BUN ŞI COMPROMISUL RĂU.

Ei bine, compromisul nu este un cuvânt murdar. De multe ori, reprezintă un principiu minunat care ajută la păstrarea păcii şi unirii în cadrul relaţiilor. Compromisul într-o căsnicie încurajează liniştea căminului. De exemplu, dacă în zilele reci de iarnă, bărbatului îi place să fixeze termostatul la 23 de grade, dar soţia prefera să facă economie şi îl fixează la 20. Aşa că fac un compromis şi îl fixează la 22 de grade ca să se înţeleagă. Acest fel de compromis în probleme „neesenţiale” arata un spirit blând şi umilit. Dar atunci când credincioşii încep să compromită elemente din adevăr, sacrificând principiile morale din Biblie, de dragul realizării păcii, aceasta devine fatal cu consecinţe veşnice. În cuvintele lui Martin Luther găsim: „Pacea, dacă este cu putinţă, adevărul, cu orice preţ”. Scopul primordial al lui satana cu privire la credincioşi este să reducă, încetul cu încetul, decizia ta şi să te facă să renunţi, puţin aici, puţin acolo, până ce înainte ca să-ţi dai seama ce se întâmplă, convingerile tale să fie deja înlocuite cu etica lui şi să-şi atingă astfel ţinta.
Chiar şi într-o scurtă carte ca aceasta, este ispititor să lansezi un război fulger moral în care să ţinteşti multiplele domenii în care biserica face compromisuri. Aş putea cita o listă de standarde creştine care au fost sacrificate pe altarul compromisului pentru a câştiga acceptare din partea lumii. Aş putea scrie despre căile periculoase ale muzicii lumeşti şi despre stilurile „contemporane” de închinare, despre materialismul necenzurat şi datoria ce urmează din el despre alimentaţia şi obiceiurile de sănătate din „babilon”, despre podoabe şi îmbrăcămintea ostentativă, potopul de distracţii populare care ameţesc mintea celor ce se numesc credincioşi. Aş putea chiar aminti cea mai periculoasă din toate ideile de conformism: ideea spălăcită în esenţă prin care creştinii nu mai sunt chemaţi deloc să-şi ia crucea şi să se jertfească. Fiecare dintre aceste compromisuri a neutralizat pacea din inima credincioşilor, a diluat puterea Evangheliei şi a redus creşterea bisericii.
Dar vai, spaţiul limitat nu-mi permite să desfăşor fiecare dintre aceste probleme în detaliu. Aşa că, vă voi atrage atenţia spre principiile mai largi care duc la compromis şi conformism şi cum ne putem împotrivi ispitei de a nu cădea la pact cu cel rău.


SE POTRIVEŞTE LA ORICE MĂRIME.

Recent am cumpărat o şapcă din magazinul unui aeroport. Nu este locul cel mai ieftin să-ţi faci cumpărăturile, dar am uitat să mi-o iau pe a mea. Pe toate şepcile de pe raft scria: „Se potriveşte la orice mărime”. M-am îndoit că acest sistem de mărime universală se va potrivi capului meu, dar spre uimirea mea, s-a potrivit ! Erau proiectate să se potrivească pentru orice cap !
Am descoperit că cei mai mulţi credincioşi îşi doresc un sistem religios care să se potrivească destul de confortabil cu păcatele lor. Dar o viaţă păcătoasă a unui om decăzut nu este o legătură „ce se potriveşte la orice mărime” cu Dumnezeu. Oare Dumnezeu îşi va conforma voia să se potrivească cu dorinţele noastre sau oare evanghelia ne va transforma viaţa ca să se potrivească voiei lui Dumnezeu ? Ap. Pavel ne dă răspunsul: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:2). Nu trebuie să ne potrivim ci să ne transformăm sau „prefacem”.


NU FACEŢI COMPROMIS CU PĂCATUL.

Istoria lui Iosif oferă raitor despre cum putem evita cu succes să ne compromitem convingerile. În timp ce căpitanul egiptean Potifar era plecat cu treburi, nevasta lui a încercat să-l seducă pe Iosif, slujitorul lui cel mai de încredere. Probabil că Iosif a fost ispitit să se gândească la beneficiile acelei legături interzise: poate că ar fi câştigat un salariu mai mare cu mai puţină muncă şi s-ar fi bucurat de mai mult prestigiu în casă, având de partea lui o amantă pe care să o manipuleze. Şi în final, s-ar părea că n-ar mai fi stat la închisoare pentru că i-a refuzat avansurile.
Astfel probabil că a fost o ispită puternică pentru un tânăr sănătos şi necăsătorit să-şi compromită principiile pentru putere şi plăcere. Şi totuşi cu toate şoaptele celui rău, Iosif ştia că era greşit ceea ce i se propunea şi a refuzat chiar să se gândească la fapta rea. „Măcar că ea vorbea în toate zilele lui Iosif, el n-a voit să asculte şi să se culce şi să se împreune cu ea” (Geneza 39:10, trad. Nkjv). Dacă nu aţi observat, Iosif nu numai că a refuzat să comită adulter, dar s-a ţinut şi departe de ispită.
Când un avion supersonic îşi porneşte motoarele la turaţie maximă, echipajul de la sol ştie că trebuie să stea cât mai departe de zgomotul acelor turbine puternice. Câţiva muncitori curioşi, dar neglijenţi au tot întârziat lângă gura uneia din aceste motoare mari şi practic au fost aspiraţi şi aruncaţi pe asfalt. Este adevărat şi că dacă faci compromis lângă limite interzise, vârtejul de moarte al păcatului te va aspira înăuntru asemenea unui uragan de gradul cinci.
Când eşti ispitit de cineva sau de ceva să-ţi compromiţi convingerile, pleacă cât poţi de departe de marginea raului. Nu îngădui păcatului să lucreze asupra ta, slăbindu-ţi decizia. Eva s-a plimbat mult prea aproape de pomul interzis şi apoi a stat să asculte argumentele satanei. De îndată ce a văzut acel copac şi l-a auzit pe şarpe punând la îndoială adevărul lui Dumnezeu, ar fi trebuit să alerge la adăpost. Cuvântul lui Dumnezeu ne porunceşte să fugim de ispită (1 Timotei 6:11).


DOAR PUŢIN.

Nu este prea popular astăzi să vorbeşti împotriva păcatului, mai ales împotriva acelor păcate care sunt general acceptate de biserică. Cei care se ridică să vorbească se pot trezi că sunt etichetaţi drept oameni care nu fac compromisuri sau sunt legalişti. Ştiu asta, deoarece mi s-a întâmplat de multe ori. Dau doar un mic exemplu. Cu o ocazie, am luat parte la masa unei nunţi creştine unde cineva a turnat şampanie în paharul de la locul meu deşi eu nu cerusem. Puţin surprins, am protestat politicos zicând: „Nu, mulţumesc. Eu nu beau”. Gazda m-a asigurat: „Şampania aceasta are doar 8% alcool. Nu o să te îmbeţi din ea !”. Dar eu nu beau alcool deloc am afirmat. Evident supărată, gazda mi-a răspuns: „Nu facem decât să sărbătorim o tradiţie de nuntă ! Nu vrei să le faci cele mai bune urări miresei şi mirelui ?”. Mi-a sugerat măcar să-mi pun paharul la buze şi să mă prefac că beau. Era de parcă diavolul însuşi mi-ar fi zis: „La urma urmelor, toată lumea bea !” „Nu ţii la ei ?”. „Fă-o doar de data asta !”. „Nu fi fanatic !”. Aceste sugestii familiare ades preced un compromis. Dar trebuie să zicem nu… „Şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele”. (Romani 13:14). Dorind să evit chiar aparenta raului, am refuzat chiar să ţin un pahar de alcool în mână (1 Tesaloniceni 5:22).
Un alt cuvânt familiar al acelora care susţin compromisul cu lumea este „moderaţie”. Nu pot să număr de câte ori am fost abordat şi mi s-a spus că trebuie să fiu „mai moderat”. Dar când judecăm cu atenţie, definiţia pe care o dau ei moderaţiei de obicei este să ne conformăm standardele creştine valorilor lumeşti. Sună cam aşa: „Este ok să-ţi duci familia la un fotbal sâmbătă din când în când. Trebuie să avem moderaţie !”. Cu alte cuvinte, ei ne recomandă să ne moderăm sfinţenia cu puţin păcat. S-ar părea că pentru ei, să fii asemenea lui Hristos înseamnă să fii nemoderat.

COMPROMIS PLIN DE ÎNGĂDUINŢĂ ?

Argument cunoscut folosit pentru a compromite standardele creştine este aparent de a face mai atrăgător creştinismul lumii. Astfel au gândit unii conducători ai bisericii în zilele lui Constantin. Romanii şi grecii dintre păgâni îşi iubeau idolii. Cea de-a doua poruncă cu privire la idolatrie reprezenta o adevărată piatră de poticnire care îi împiedica pe nenumăraţi păgâni să nu îmbrăţişeze creştinismul. Gândul de a-şi strica sau distruge preţioşii idoli reprezenta o luptă extraordinară pentru aceşti păgâni credincioşi, dar totuşi superstiţioşi !
Aşa că în interesul evanghelizării, unii conducători ai bisericii au sugerat: „De ce să nu-i lăsăm să dea nume creştine eroilor şi sfinţilor lor ? Iar apoi după ce vor intra în biserică, treptat îi vom educa să-şi părăsească idolii !”. Dar ştiţi bine restul povestirii… În loc ca biserica să-i convertească pe păgâni, păgânii au convertit biserica ! Cam aşa merg lucrurile tipic. Ori de câte ori, biserica încearcă să compromită un standard creştin sub pretenţia de a face mai puţin dureroasă convertirea, lumea converteşte biserica făcând ca păcatul să fie mult mai plăcut.


COMPROMIS SAU LUPTĂ.

În vremea lui Ezra şi a lui Neemia, evreii au început să rezidească templul care fusese distrus de Nebucadnetar. În Ezra 4, Biblia raportează următoarele: „Vrăjmaşii lui Iuda şi Beniamin au auzit că fiii robiei zidesc un templu domnului, Dumnezeului lui Israel… Şi le-au zis: „Să zidim şi noi Dumnezeul vostru, şi-i aducem jertfe”. Dar evreii ştiau că aceste naţiuni vecine contopiseră închinarea la adevăratul Dumnezeu cu zeii păgâni asirieni. Cum le-au răspuns israeliţii ? Ei, le-au răspuns: „Nu se cuvine să zidiţi împreună cu noi casa Dumnezeului nostru; ci noi singuri o vom zidi domnului, Dumnezeului lui israel”. Ei au făcut alegerea cea bună, refuzând să îngăduie vreo influenţă păgână neconvertita să definească în ce mod să-şi zidească ei templul cel sfânt al domnului. Dar urmăriţi asta: atunci oamenii ţării, adică exact aceia care se oferiseră să-i ajute, au muiat inima poporului… Ca să-i zădărnicească lucrarea. Subiţi, vecinii lor ce le ofereau pacea şi-au dat aramă pe faţă şi au devenit duşmanii care îi hărţuiau.
Să nu pierdeţi acest adevăr important ! Dacă staţi de partea dreptăţii şi nu vă implicaţi în alianţe decăzute, veţi fi persecutaţi pentru asta. Mai întâi, cel rău vă va aborda cu cuvinte ca: hai să colaborăm. Să ne iubim unul pe altul. Mai lasă şi tu puţin din convingerile tale; mai lăsăm puţin şi noi dintr-ale noastre şi apoi ne unim. La urma urmelor, unirea este atât de importantă !. Dacă nu veţi cădea în această capcană şi veţi rămâne tari la adevăr, ei vor ajunge cei mai mari vrăjmaşi ai dumneavoastră. Ceea ce ne spune ce se afla în inima lor de la început ! Aceasta este o lecţie vitală de importantă cum ne îndreptăm spre ultimele zile, deoarece în final toate religiile lumii vor face concesii ca să formeze o coaliţie religioasă care în cele din urmă să impună închinarea la fiară. Dacă de acum ne formăm un model de a ne jertfi convingerile pentru iluzia păcii, pregătim practic calea pentru închinarea la fiară. Acei care au cedat pas cu pas la cerinţele lumeşti şi s-au conformat obiceiurilor lumeşti, atunci vor ceda puterilor viitoare, mai degrabă decât să se supună batjocurii, insultelor, ameninţării cu închisoarea şi morţii” (Profeţi şi Regi, p. 188).


TEAMA DE A NU SUPĂRA.

A-ţi auzit vorbindu-se de pastorul care nu vroia să-şi supere membrii cu bună stare din biserica lui ? El le-a spus cam aşa: „Dragi fraţi, dacă nu vă gândiţi să vă pocăiţi, într-o oarecare măsură, şi să vă schimbaţi puţin, aşa cât se poate, probabil că, şi regret să o spun, veţi fi întrucâtva osândiţi”. În realitate, un mare procent de compromis şi conformism îşi face locul în viaţa noastră pentru că nimeni nu vrea să supere pe nimeni. Suntem instruiţi din primii ani să fim politicoşi şi atenţi să răspundem cererilor oamenilor şi să nu facem nimic care să supere pe cineva. Dar Domnul Isus ne-a învăţat că nu este cu putinţă să predicam evanghelia fără să nu supărăm pe cineva (Gălăteni 5:11).
Să presupunem că va apare o pată mică de cancer de piele malign, dar dermatologul nu doreşte să vă supere, aşa că v-a spus că este ceva banal. Se poate numi el prietenul dumneavoastră ? Prin însăşi natura ei, esenţa convingătoare a Evangheliei ne aduce o lumină orbitoare în inima care să alunge nivelul de ipocrizie şi să ne expună motivele egoiste şi gândurile necurate. Într-o zi, se spune că Cohn Presley mergea călare pe un drum când i-a venit ideea că în ultimele trei zile, nu suferise nici cea mai mică persecuţie. Nici măcar o cărămidă sau vreun ou sau vreo insultă verbală nu-i fusese adresată de trei zile întregi. Alarmat, şi-a oprit calul şi a exclamat: „Oare am păcătuit sau am călcat vreo poruncă ?”. Dându-se jos de pe cal, Presley se aşeză pe genunchi şi începu să-l roage pe Dumnezeu să-i arate unde greşise, dacă greşise undeva. Chiar în acel moment, un tip dur de cealaltă parte a unui gard viu i-a auzit rugăciunea, s-a uitat înspre el şi l-a recunoscut pe pastorul neobişnuit. „Îl liniştesc eu pe pastorul ăsta !” zise el, apucând o cărămidă şi aruncând-o de cealaltă parte a gardului. Deşi cărămidă şi-a greşit ţinta şi a căzut neputincioasă lângă Presley, emoţionat, predicatorul a sărit în picioare bucuros, exclamând: „Slavă Domnului, totul e bine. Încă mai am prezenta lui !” Apostolii au fost toţi ucişi sau întemniţaţi pentru credinţa lor deoarece solia lor supăra pe cineva. „De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3:12). Sunt de părere că un motiv pentru care nu vedem mai multe persecuţii ale creştinilor în America De Nord astăzi este pentru că am făcut compromisuri atât de mari cu lumea că ocara Evangheliei s-a diluat nespus.

O CALE DREAPTĂ.

Fluviul Chace se afla printre apele cele mai şerpuite din lume. Nu este bun pentru navigaţie deoarece acoperă o distanţă doar de 56 km, practic pierzând 225 km în cotituri şi şerpuiri. Motivul pentru care fluviul devine şerpuitor este pentru că urmează calea cu cea mai mică împotrivire, acelaşi motiv pentru care creştinii ajung strâmbi. Dar calea unui creştin ar trebui să fie mai ales că o funie strânsă decât ca o urmă şerpuitoare. Chiar înainte de moartea sa, Moise le-a spus copiilor lui Israel: „Luaţi seama dar, să faceţi aşa cum v-a poruncit domnul, Dumnezeul vostru; să nu vă abateţi de la cele ce a poruncit el nici la dreapta, nici la stânga. Să urmaţi în totul calea pe care v-a poruncit domnul Dumnezeul vostru, să umblaţi, ca să trăiţi şi să fiţi fericiţi” (Deuteronomul 5:32, 33). Luca 4 raportează încercarea puternică a celui rău de a-l compromite pe Hristos. „Diavolul l-a suit pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă, toate împărăţiile pământului, şi i-a zis: „Ţie îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împăraţii;… Dacă dar, te vei închina înaintea mea, toată va fi a ta” (versetele 5-7). Diavolul dorea să facă un târg. Vroia că Hristos să se gândească la varianta de a negocia un tratat pentru a pune capăt marii controverse dintre bine şi rău. Satana vroia să lase să se înţeleagă că Isus putea să evite crucea şi să conducă lumea dacă vroia doar să se închine lui satana. Şi toată lumea putea să trăiască fericită până la adânci bătrâneţi.
Dar cum i-a răspuns Isus ? „Înapoia mea, satano ! Este scris: să te închini domnului, Dumnezeului tău, şi numai lui să-i slujeşti” (v.8). Isus nici măcar nu s-a gândit la aşa ceva. A fost practic acelaşi răspuns pe care Hristos i l-a dat lui Petru când ucenicul i-a sugerat lui Isus să nu ajungă la cruce. Uneori, cel rău lucrează prin cei mai apropiaţi nouă, dar atunci când suntem ispitiţi să ne compromitem principiile şi convingerile creştine, trebuie să învăţăm să spunem: „Înapoia mea, satano ! Nu voi face asta”.

COMPROMISUL L-A UCIS PE HRISTOS.

Evenimentele din jurul condamnării lui Hristos, putem vedea cum compromisul l-a răstignit în cele din urmă pe Domnul. În Ioan 18, în timp ce era întrebat de Pilot din Pont, Isus declară: „Eu pentru aceasta m-am născut… Ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul meu”. (v.37). Răspunsul lui Palat: „Ce este adevărul ?”. Indică cu claritate atitudinea sa cinică şi oscilanta cu privire la adevărul absolut. În Imperiul Roman, toată lumea punea la îndoială orice. (Nu-i aşa că nici în America nu stau lucrurile altfel astăzi ?). Un filosof din Roma îi încurajă pe toţi să cerceteze ambele faţete ale fiecărei probleme, sperând că astfel să lărgească mintea cetăţenilor. Dar în cele din urmă, augustul l-a alungat deoarece lumea sfârşea prin a considera adevărul drept ceva relativ şi slătineni nu lua partea vreunui adevăr clar definit. Nimeni nu susţinea vreun punct, deoarece orice poziţie avea vreun argument raţional împotriva ei. În cazul nostru, adevărul era foarte clar şi pişat a recunoscut pe faţă ca Isus era nevinovat. „După ce a spus aceste vorbe, a ieşit iarăşi afară la Iudei, şi le-a zis: „Eu nu găsesc nici o vină în el” (v. 38). Cu toate acestea, în loc de a ţine partea adevărului şi de a-l elibera pe Isus că nevinovat, Pilat a căutat să-şi compromită convingerea pe care o avea cu privire la adevăr că să câştige aprobarea, o purtare care ades le face rău politicienilor.
Din dorinţa de a linişti mulţimea, Pilat le spune că va porunci să-l bată pe Hristos şi apoi îl va elibera. Dar dacă Isus este nevinovat, de ce să pună să-l bată ? Răspunsul este că odată ce începi să cobori pe calea compromisului, oriunde te-ai opri, cel rău te va aştepta şi va termina drumul cu tine. Deja i-ai semnalat slăbiciunea, manifestând o bunăvoinţă de a negocia cu răul dacă preţul este corect. De acolo înainte, este ca şi cum ai încerca să te urci pe un steag din gheaţă. Odată ce începi să-ţi sacrifici convingerile, este foarte uşor să aluneci spre distrugere.
Sesizând slăbiciunea lui Pilat, satana s-a folosit de mulţime ca să-l împingă pe conducătorul nedecis să poruncească răstignirea. Pilat a început să coboare pe drumul negocierii cu cel rău şi aici îşi dorea cel rău ca să ajungă el. Iată de ce atunci când Pilat a încercat să fie mai deştept decât cel rău, s-a înşelat amarnic. El l-a oferit pe Baraba ca un compromis în locul lui Isus. Pilat l-a prezentat cu pompa pe ucigaşul cu sânge rece în faţa mulţimii ca un exemplu de adevărat om rău în contrast cu exemplul unui Hristos fără de păcat. Probabil că s-a gândit în sinea lui: „Ăştia vor neapărat să vadă o răstignire, aşa că am să le ofer un compromis şi evident că îl vor alege pe Isus”. N-a visat niciodată că îi vor cere să-l elibereze pe Baraba, dar exact asta i-au cerut.
În cele din urmă, micuţa concesie de compromis făcută de Pilat a ajuns la locul unde nu i-a mai stat deloc în putere. În zadar, „Când a văzut Pilat că n-ajunge la nimic, ci că se face mai multă zarvă, a luat apă, şi-a spălat mâinile înaintea norodului, şi a zis: „Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia”. Treaba voastră !. (Matei 27:24). Dar chiar era curat ? El declarase că mântuitorul este neprihănit, dar dăduse o sentinţă sub presiunea mulţimii.
Asemănător, când vom începe să facem compromisuri cu adevărul şi faptele noastre o vor lua razna, iar urmările vor ajunge dureroase, nici noi nu vom fi în stare să pretindem că suntem nevinovaţi. Aşa că odată ce începeţi să vă gândiţi să coborâţi pe calea compromisului, aduceţi-vă aminte de Pilat. Reţineţi că Isus a murit deoarece cineva a crezut că poate face compromis cu adevărul.

FII CURAJOS !

Într-o academie militară din New York, studenţii obişnuiau să recite rugăciunea cadetului în capela: „Ajută-ne să alegem partea dreaptă chiar dacă e grea decât partea greşită chiar dacă e mai uşoară şi să nu ne mulţumim niciodată cu jumătate de adevăr, când se poate rosti întreg adevărul. Înzestrează-ne cu curajul care se naşte din realitatea faţă de tot ceea ce este nobil şi demn, care dispreţuieşte compromisul cu viciul şi nedreptatea şi nu cunoaşte nici o teamă când adevărul şi dreptatea sunt în pericol”. Abia dacă se mai aude acest gen de decizie nobilă. Mulţi cred că este virtuos să compromiţi adevărul în numele unirii, dar nu conform Bibliei. Să refuzi să te supui presiunii compromisului necesită un curaj divin. Domnul i-a spus lui Iosua: „Întăreşte-te numai, şi îmbărbătează-te, lucrând cu credincioşie după toată legea pe care ţi-a dat-o robul meu Moise; nu te abate de la ea nici la dreapta nici la stânga, ca să izbuteşti în tot ce vei face” (Iosua 1:7). Nu trebuie să ne facem griji că Dumnezeu nu ne va ierta dacă ne pocăim sincer de compromisul făcut şi ne îndreptăm. Dar atunci când păcătuim, când ne poticnim şi greşim, ne învăţăm să coborâm iarăşi pe acea cale. Dumnezeu vă poate da o inimă nouă, dar să nu credeţi că puteţi continua să faceţi compromisuri şi nu veţi culege roadele. Un compromis continuu vă poate şterge conştiinţa până ce ajunge să se conformeze lumii.

NU URMĂRI SĂ FII CA TOŢI CEILALŢI.

Când vine vorba să compromiteţi cuvântul lui Dumnezeu, să nu aveţi o minte deschisă. Veţi fi numit un extremist conservator pentru că nu acceptaţi standardele lumii. Dar nu vă lăsaţi intimidat când veţi fi acuzat că aveţi „mintea încuiată”. Este bine să fie încuiată când este vorba de poruncile lui Dumnezeu. Când ai o soţie cu care ai făcut un legământ: nu ai mintea deschisă la nimic altceva care ar putea să distrugă această promisiune. Cel rău lucrează în biserica în ultimile zile, predicând o solie de unire prin compromis. Încetul cu încetul, ne aduce la calm deciziile, încurajându-ne să facem mici concesii şi compromisuri astfel că atunci când va veni încercarea cea mare, să ne aibă acolo unde îşi doreşte el.
Citiţi Daniel 3 şi urmăriţi cum l-aş parafraza eu. Nebucadnetar le-a zis lui Sadrac, Mesac şi Abednego: „Deci, voi nu v-aţi închinat ? Ştiţi ce vreau să vă spun ? Nu vreau să vă pierd, că faceţi treabă bună ! Va mai dau o şansă şi am să pun orchestra să mai cânte o dată. Poate că aţi vrut alt cântec ? Dar când veţi auzi sunetul, trebuie să vă închinaţi !”. Dar cei trei tineri evrei i-au zis împăratul cu hotărâre ca nu trebuie să-şi piardă timpul cu ei. „Noi n-avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji Dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului de aur, pe care l-ai înălţat !” (Daniel 3:16-18). Ei nu s-au tocmit, chiar când cel rău a încercat să-i atragă.
Cel rău ar prefera să mori după ce n-ai ascultat decât să mori ca un martir şi să fii un exemplu de biruinţă. Dar dacă vei muri în lumea aceasta înălţând cuvântul, vei avea viaţă viitoare. Aşa că astăzi, trebuie să fim credincioşi în cele mai mici lucruri. S-ar putea să nu credem că cele mai mici încercări pe care le trăim acum reprezintă o problemă de viaţă şi de moarte, dar dacă nu putem învăţa aritmetica cu bănuţii, nu o vom înţelege nici cu bancnotele. Dacă acum facem compromisuri şi ne conformăm în lucrurile mici fără nicio ameninţare de moarte care să atârne deasupra capului nostru, ce vom face oare când vom fi ameninţaţi cu închisoarea sau moartea ?

STAI TARE !

Când copiii lui Israel au ajuns la malul mării roşii şi stăpânii lor egipteni alergau iute după ei ca să-i prindă şi să-i înrobească din nou, situaţia părea întunecată. Dar Moise a spus poporului: „Nu vă temeţi de nimic, staţi pe loc, şi veţi vedea izbăvirea, pe carev-o va da Domnul în ziua aceasta” (Exodul 14:13). Odată ce ştim că ceva este drept şi după cuvântul lui Dumnezeu, avem răspunderea să stăm de partea dreptăţii. Dumnezeu va face lucruri mari pentru aceia care vor sta de partea lui. El cauta oameni care să aibă încredere în el. „Căci Domnul îşi întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijineasca pe aceia a căror inima este întreagă a lui” (2 Cronici 16:9). Când vei sta ferm de partea adevărului, viaţa ta va fi o mărturie de salvare pentru familia ta, pentru prietenii tăi, pentru vecinii tăi şi chiar pentru îngeri. Dumnezeu se va uita în jos din ceruri şi va zice: „Ai văzut pe robul meu Iov ? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău”. (vezi Iov 1:8.) Dar Domnul Hristos nu ne-a lăsat să stăm singuri. El ne oferă propria lui armura ca să ne protejeze. „Îmbrăcaţi-vă cu toată armatura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului… De aceea, luaţi toată armatura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul” (Efeseni 6:11, 13). Reţineţi că poziţia corectă a acelora care poartă armura lui Dumnezeu este să stea în picioare, să stea tari !
William Jennings Bryan a declarat: „Să nu vă fie niciodată teamă să staţi de partea unei minorităţi care are dreptate, pentru că minoritatea care are dreptate vă fi într-o bună zi majoritate. Să vă fie teamă întotdeauna să staţi alături de majoritatea care nu are dreptate, deoarece majoritatea care nu are dreptate vă fi într-o bună zi minoritate”. Ellen White, unul din autorii creştini preferaţi ai mei, a remarcat următoarele: „Cea mai mare nevoie a lumii este nevoia de oameni, oameni care să nu se lase cumpăraţi sau vânduţi, oameni care în adâncul sufletului sunt sinceri şi cinstiţi, oameni cărora să nu le fie teamă să spună păcatului pe nume, oameni a căror conştiinţa să fie îndreptată spre datorie că acul busolei, oameni care să stea de partea dreptăţii, chiar dacă ar cădea cerul” (Educaţie, p. 57).
La Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă, inclusiv să duci o viaţă fără compromisuri şi conformism faţă de lume. Decide-te acum prin puterea lui să stai tare de parte stâncii şi să te împotriveşti valului de compromis care îi duc pe copiii lui Dumnezeu departe de ţărmurile mântuirii. Şi să reţineţi întotdeauna că atunci când staţi tare de partea dreptăţii, nu staţi singuri. Domnul Isus se află alături de dumneavoastră.

Paranoia Este Mare

Am observat în ultimii ani un fenomen patologic extrem de interesant. DEXul spune aşa: PARANÓIA s.f. Nume generic pentru un grup de boli psihice cronice care se manifesta prin lipsa de logică în gândire, prin idei fixe, prin susceptibilitate, prin orgoliu exagerat, prin mânia persecuţiei, prin halucinaţii etc.

Am impresia, paranoică, că mulţi dintre semenii noştri suferă de această boală. Nu sunt psihiatru, însă cred că paranoia este strâns legată de: depresie, insatisfacţie, greutăţi cotidiene, eşecuri în viaţa personală şi incapacitatea unora de a le depăşi. Într-un cuvânt TEAMĂ. De aici până la a spune: „totul îmi este potrivnic sau toţi îmi sunt duşmani” e doar un pas mărunt.

Când nu ai experienţa şi viaţa te-a ţinut în puf, e mult mai uşor să-i bagi pe toţi în aceeaşi oală şi pe tine să te pui deasupra.

Paranoia da o oarecare sensibilitate în percepţia realului. Paranoicul vede o ameninţare în orice şi reacţionează. Uneori şi o expresie gen: „du-te puţin mai încolo !”, este interpretată ca un atentat la libertatea sa personală. Sau a bunului simţ, dar e alt capitol.În mai toate cazurile nici nu e nevoie de cuvinte. În mentalul sau se înfiripează instantaneu o mlultitudine de scenarii, toate cu final potrivnic, de genul: „Aha, lasa că ştiu eu ce vrei să faci cu adevărat ! Precis vrei să…”. De aici până la „Nenorocitule, vrei să mă omori !” mai e puţin. Alteori o simplă discuţie, cu argumente, în care unul din protagonisiti rămâne fără replică, poate fi percepută de acesta ca o agresiune şi remarcată astfel: „Nu se poate, tu ai dreptate tot timpul ! Vrei să te dai mare ? Nu vezi că toţi zic ca mine ?”.

Observăm că paranoicul nu are forţă să-şi susţină cauză şi cauta sprijin în mulţime. Simte că ceva nu este în regulă cu el. Cauta confirmarea că toţi sunt ca el, „normali”, şi „agresorul” este cel ciudat… altfel.

Sunt cazuri în care, pe un fond de labilitate psihică, paranoicul se poate izola de grup, şi dezvolta o strategie de apărare, nu prin contra-atac, ci prin eschivare şi fuga. În mintea lui, el îi considera pe ceilalţi agresori, însă nu luptă. Am întâlnit des replici de genul: „Oricum nu fac faţă. E mai tare decât mine ! Mai bine cedez eu.”. Nu e acceptare, ci eschivare. În mod sănătos, acceptarea înfrângerii se face prin detaşare imediată şi cu „zâmbetul pe buze”.

Paranoia este o degenerare a unei manifestări fireşti de conservare, instinctuale. Una e să percepi o agresiune şi să reacţionezi, nu neapărat printr-o altă agresiune, şi alta e să generalizezi orice acţiune drept agresiune şi să reacţionezi agresiv.

Paranoia se vindeca prin încredere şi prin a accepta că „nu toţi vor să facă rău”. Şi prin învingerea fricii. Frică poate fi stăpânită prin cunoaştere şi experienţă. Aşa apare curajul de a te implica în noi şi noi provocări, până când descoperi că nimic şi nimeni nu-ţi mai poate face rău, decât dacă îi dai voie.

Disinnamoramento, Innamoramento E Amore

Premessa.
Questo post si compone di due parti: questa che state leggendo ed una parte, scritta precedentemente, dal titolo „In caso di necessità” che tratta del disinnamoramento (o almeno, ci prova). Le due parti possono essere lette separatamente, anche se consiglio di leggere entrambi i post. Suggerisco anche la lettura degli altri post correlati, di minore „pesantezza”, indicati alla fine di questo.

Innamoramento (e amore…)

Ritorno sull’argomento essenzialmente per un motivo, come anche ho scritto qualche post fa. Dopo la (ri) lettura del libro di Alberoni, e nell’analisi che lui fa nel suo libro distinguendo i diversi casi di innamoramento, penso di dover un po’ riprendere e completare il megapost sul disinnamoramento che scrissi qualche tempo fa, collaborando con Silvia pensieri di carta, non per sovrapporre strati a qualcosa che comunque è sempre poco definibile, ma sostanziamente per arricchire la visione generale, nel tentativo perlomeno di dare qualche strumento in più di valutazione: ovvero parlando anche dell’innamoramento. I tre libri che ho messo qui sopra sono quelli a cui mi sto rifacendo per i post, e mi sento di consigliarli caldamente perché descrivono ognuno per propria parte e con competenze specifiche ed ampissime, tre diversi aspetti dell’innamoramento e dell’amore da tre diversi punti di vista: sociologico-fenomenologico (Alberoni), chimico-fisico e visivo (la Fisher), e di coppia, con lo studio sistematico di come e perché può entrare in crisi (quando l’amore finisce).

Dei secondi due libri ho già scritto brevi recensioni qui e l’argomento è stato ripreso qui ma sono sostanzialmente alla base del mega post suddetto. Dunque dicevamo del libro di Alberoni. Prima di addentrarci nelle sue lucide analisi, è bene osservare che la distinzione, che non fa solo l’autore ma anche gli altri due, Donata Francescato e la Fisher, tra innamoramento e amore, oramai è entrata nello studio comune delle relazioni di coppia, anzi più precisamente si è data una dignità fenomenologica allo stato di innamoramento in quanto tale non più relegata solo al romanticismo od alle arti.

L’innamoramento, che Alberoni, come noto, plasma con la definizione di „stato nascente”, quantomai calzante (e che poi paragona ai movimenti collettivi che rivoluzionano l’umanità) è dunque questa fase, più o meno lunga, che coinvolge due persone e che può portare ad un’altra fase di consolidamento, l’amore, oppure può dissolversi, e può anche ripresentarsi più volte nella vita, così come può non capitare mai, e può perfino non finire mai (sono casi limite). L’amore, a differenza dell’innamoramento che è basato su un trasporto anche fortissimo, su di un’idea, su di un progetto che rivoluziona il nostro esistente e che trae forza dalla diversità con l’esistente attuale, l’amore dicevo è un elemento stabilizzante e stabile, che trova il proprio senso nella comprensione, nell’avvicinamento e nella continuità di relazione con l’altro e rappresenta istituzione. L’innamoramento è una fase molto diversa ed un momento di enorme instabilità e ricchezza, è vissuto come „Eden” temporaneo, cambiamento positivo, ed è tanto di maggiore intensità quanto più alta è la differenza con l’altro, l’amato. In altri termini, più aumenta la convivenza, la conoscenza dell’altro, più questo stato si trasforma: in amore, in amicizia o, viceversa, in distacco, allontanamento.

L’innamoramento è una specie di lotta dell’immaginario contro la realtà, un tentativo di costruire un’alternativa possibile al nostro esistente. Ci si innamora non quando si sta bene – con noi stessi, con gli altri, e così via – ma quando stiamo male, quando ci manca qualcosa, quando soffriamo dello stato mancante, dell’altrui felicità: in un termine solo, che usa l’autore, quando siamo in „sovraccarico depressivo”. In questo stato, sebbene razionalmente ci sembri proprio il contrario, siamo invece pronti a perdere la testa per qualcuno. Anzi, proprio se vogliamo innamorarci in genere non ci riusciamo, perché non è una cosa che si può desiderare razionalmente.

L’innamoramento ha le sue regole, e tra queste ci sono sicuramente le prove, che possono essere più o meno forti ma sono necessarie, drammatiche e inequivocabili, e tramite le quali i due scoprono di essere veramente (o no) innamorati, come vedremo anche dopo, e formano l’inizio del patto. E’ bellissimo ed esplicativo in tal senso l’esempio biblico che Alberoni fa, (riportando il famoso brano della Genesi) quando Dio chiede ad Abramo di uccidere il figlio Isacco. In fondo è una prova dell’amore che deve essere però dimostrato. E’ interessante osservare che nella prova ci sono tutti e due: se Abramo non ascolta il suo Dio, significa che non ne ha fiducia, non lo ama. D’altro canto se Dio permette veramente ad Abramo di uccidere Isacco, dimostrera così di essere un Dio crudele, che non ama la sua creatura. Ecco, le prove drammatiche dell’innamoramento sono quindi come „assegni non riscossi”, passaggi forti ed essenziali nei quali si mette in gioco la nostra stessa umanità. Ma bisogna arrivare al limite senza tendere tranelli, bisogna capire quando arrestarsi perché l’altro sta chiedendo aiuto ed ha accettato la prova. Tutte cose che, sostiene l’autore, sono sempre abbastanza naturali negli innamoramenti veri. Meno in quelli patologici, ma di questo si parlerà e si è parlato già abbastanza.

In ogni caso, lo stato di innamoramento è indipendente dalla nostra volontà: si verifica in quanto tale, dentro noi stessi, e non può essere controllato nè nel tempo nè nella durata, e nè dipende più di tanto dall’altra persona, la persona amata. In altre parole, e come l’esperienza comune insegna, ci possiamo innamorare virtualmente di chiunque, nel largo raggio di chi rispecchia la nostra ricerca di diversità e di amore. Siamo noi che vediamo nella persona amata delle caratteristiche che ce la fanno apparire tale, ci sembra offrire proprio quello che stiamo cercando. Il fatto che la scintilla possa scoccare o meno non dipende da noi (o meglio dal nostro io razionale), nè tantomeno da ragionamenti astrusi o analisi profonde.

L’innamoramento come stato può essere però prevenuto, perché si capisce quando sta per arrivare, citando sempre Stendhal che argutamente in Dell’amore sentenziava: «Per evitare l’innamoramento occorre agire subito, nei primissimi momenti, dopo può essere troppo tardi.» Ovvero, quando ciò accade, basta imporsi di non vedere più la persona. Ma prima, quando si può ancora fare.
Perché, ed è questo un altro aspetto interessante, non è difficile lasciare una persona di cui si è innamorati, come osserva saggiamente l’autore e come possono confermare le esperienze (se ce ne sono state in tal senso), perchè l’innamoramento ci dona un’energia enorme e ci consente anche – paradossalmente – di troncare con la persona amata ! Ciò funziona, finchè la persona è con noi. Ma quando ce ne siamo privati, sopravviene ferocemente la nostalgia, di quel senso di beatitudine, di completezza che avevamo quando „c’era lei” e solo lei. Per questo non è difficile lasciare, ma è difficile, quasi impossibile, mantenere lo stato di lontananza.

E’ interessante osservare che l’innamoramento è tantopiù sconvolgente quanta più grande è la differenza tra le due persone. L’innamoramento più intenso, infatti, è quello che mette in gioco più esistenza, più ricchezza, più responsabilità, più vita. Però prosegue Alberoni ” (…) proprio questa diversità, la sua natura sconvolgente rende più difficile che si trasformi in amore stabile, in serena e duratura convivenza. E’ più facile che ci sia amore quando le due persone si trovano in una situazione più equilibrata (…) ”

Al fine di questa poderosa premessa, rimane solo da dire quanto si era appena accennato nel già citato mio post, ovvero che si esce dallo stato di innamoramento in pochi, precisi, casi: quando c’è un rifiuto netto, deciso, da parte dell’amato, e quando ci si innamora di qualcun altro. Solo un altro „stato nascente”, infatti, può cancellarne uno precedente e ricreare lo spazio ed il tempo nuovi della scoperta.



Veniamo alla parte fondamentale, nell’analisi che Alberoni fa, in innamoramento e amore dello stato di innamoramento e distingue diversi casi che, pur con i limiti che la mia sintesi e generalizzazione induce, si possono riassumere in quattro tipi fondamentali:

1) Una persona si innamora di un’altra ed è da questa ricambiata.
Lo stato nascente in questo caso si vive simmetricamente, la visione del „Eden temporaneo” è di coppia. E’ questo ovviamente il caso più „bello” e semplice se vogliamo, che dà la maggiore forza ed energia possibile all’innamoramento, e che può preludere allo sviluppo di un amore autentico, sincero, formato su un’attrazione reciproca e sul concetto di dono all’altro, essenziale nel passaggio tra le due fasi e nella costruzione dell’istituzione, ovvero del „patto di stabilità” nella coppia.

2) Una persona si innamora di un’altra ma non è mai da questa ricambiata (innamoramento „unilaterale”).
Altro caso semplice, l’innamoramento rifiutato tende naturalmente a scemare. Attenzione, si intende qui rifiutato fin da subito, ovvero un innamoramento che non ha mai conosciuto, neanche per un istante, un contraltare sia pur minimo da parte dell’altro. In questo caso lo stato nascente non si sviluppa, perché senza un’accettazione di esistenza, nell’immaginario dell’innamorato, dell’altro, nessun costrutto è possibile, nessun progetto – pur se solo ideale – è fattibile. Resta solo, tendenzialmente, un sogno di felicità idealizzato.

3) Innamoramento con inganno.
Qui l’autore è molto preciso nel definire questo stato, che a Roma mi ha fatto venire in mente i „galletti”, o „conquistatori”, o altrove i „playboy”, quelli che fanno credere ad una persona che si è pazzamente innamorati per conquistarla, e accade che l’altra persona si innamora veramente. L’inganno si smaschera presto, perché l’innamoramento vero prima o poi si dimostra, anche attraverso le prove di cui abbiamo detto prima. Prove che ovviamente la persona non innamorata prima o poi non riesce a superare, ed allora l’innamorato (quello vero) scopre di non essere mai stato amato (mai stato, non „non più amato”…) e ricade nel caso precedente. Il dolore è forte, ma sopportabile, perché più aumenta il tempo più l’innamorato vero capisce quanto sia stato ingannato e quindi crolla la sua fiducia nell’altro, e lo stato nascente si affievolisce ben presto: „nulla è mai esistito”.

4) E veniamo al caso che più mi ha fatto riflettere: l’innamoramento non simmetrico, che potrei definire „disarmonico”. L’autore ne dà ampio conto – non definendolo peraltro come tale, ma descrivendone bene le caratteristiche. Qui una delle due persona è innamorata veramente, mentre l’altra non entra nello stato nascente, però si lascia amare, e sostanzialmente accade qui una cosa importante: pensa di essere innamorata.
Le caratteristiche sono di attrazione reciproca, anche molto forte, l’altro prova vero affetto, anche una forte passione, ma non è innamorata veramente.
Qui il caso si complica. La persona che è innamorata veramente non può fare a meno dell’altra, mentre questo non è vero per l’altro, ovviamente. Così, anche se alcune prove vengono superate (ed in questi casi mai tutte), uno dei due non si sta donando all’altro, non sta partecipando allo stato di innamoramento (anche se pensa il contrario), e può assentarsi dalla relazione in qualsiasi momento, ad esempio nei momenti di maggiore difficoltà, perché non ha veramente costruito sull’altro un progetto, non vive un costante stato nascente, di trasformazione e fiducia, ma solo di attrazione, e naturalmente, di repulsione (spesso malcelata). Ma neanche questi riesce ad uscire dalla relazione che, nel suo io razionale, appare come la più sensata, come l’unica possibile. Uscire da questo caso, sostiene l’autore, è impossibile.
Scrive l’autore: ” (…) Talvolta la distinzione è difficile da fare, dobbiamo perciò tenere ben separata quella situazione (sta parlando dell’innamoramento con inganno; ndr) dall’innamoramento in cui uno ama di più e l’altro di meno, ma è convinto di essere innamorato. Qui la vicenda è diversa, perché la certezza dell’inganno non può essere raggiunta e la scelta della rinuncia va compiuta nel dubbio; il dubbio che, però, nell’innamoramento è dilemma. Vi ritorneremo ancora in seguito perché in questo lo sbocco è terribile: la pietrificazione”, ovvero una sorta di blocco totale.

C’è qui un po’ quello che io chiamerei il „paradosso dell’innamorato”: perché è vero che la persona veramente innamorata, una volta che riconosce questa situazione, potrebbe dire che „si siamo nel caso in cui uno dei due non lo è”, ma in realtà si rende anche conto che è lui stesso che può influenzare l’andamento della relazione prendendo l’una o l’altra scelta. In altri termini il brutto di questo caso è che l’innamorato sa che dovrebbe uscirne, ma sa anche che non ne è sicuro. Proprio perché dall’altra parte la persona non innamorata.

Alberoni.

Calitatea Sentimentelor

Cute Couples (1) De multe ori în viaţă am renunţat la sentimentele mele, pentru că în prezenţa lor aveam impresia că nu puteam să răspund cerinţelor de „seriozitate” cerute de cei din jurul meu. De multe ori nu am crezut în sentimentele mele pentru că ele sfidau orice logică şi argumente raţionale. De multe ori am fost nevoit şi a trebuit să uit de sentimentele mele, pentru că nu acestea să fie cele care judecă oamenii şi faptele lor, după o măsură subiectivă ce nu-mi aparţinea decât mie şi nimănui altcuiva. De prea multe ori poate am „rezistat” unui exerciţiu autentic de trăire pe care mi-l ofereau întotdeauna gratuit sentimentele mele, dar alături de aceste multe sentimente pe care le-am ocolit de teamă că ar fi „impracticabile”, am avut şi bucuria şi satisfacţia de a trăi sentimente ce m-au apropiat atât de mult de mine însumi încât am putut simţi fericirea caldă a sufletului simplu şi neamestecat nici cu lucrurile concrete, nici cu cele abstracte ale pseudo-libertatii de care dispun. De fapt acum îmi dau seama că trăirea sentimentelor pe care fiecare din noi le avem nu este niciodată uşoară, sau rapidă şi de multe ori nu-i nici prea „ieftină”, pentru că sentimentele nu vin din superficialităţile cu care ne hrănim în mod cotidian, şi nu sunt nici manifestările unor inepţii ce ne aparţin numai nouă, pentru că sentimentele vin din profunzimile fiinţei noastre, ele ne aduc în starea de graţie, când atingem esenţialul vieţii noastre, indiferent ce înseamnă acest esenţial în realitatea pe care o trăim şi cum este acesta valorizat sau devalorizat de noi şi de ceilalţi oameni. Calitatea esenţială a sentimentelor noastre este aceea că ele nu pot fi vindecate. Nu pot fi vindecate pentru că ele nu reprezintă o „boală” pe care am mostentit-o sau am dobândit-o, nu, dimpotrivă ele sunt semnul cel mai evident al sănătăţii fiinţei noastre, a spiritului care se lăsă chinuit şi îngrămădit într-un corp ce îşi construieşte o personalitate şi care de cele mai multe ori ne subjuga toate energiile noastre. Sentimetele sunt cele care ne transforma, sunt cele care nu se termină niciodată, sunt cele care ne îmbăta, dar care din păcate sunt mereu gonite de profundă inerţie a societăţii în care trăim. Sentimentele mele sunt ca un pian, un pian pe care nu l-am avut niciodată, dar la care vă jur că am cântat, mânat de tristeţea clipelor înghesuite pe clapele stinghere. şi este greu să nu auzi în muzică sufletului tău, o greutate care de fapt îţi ameţeşte viaţa, rostogolindu-ţi ganduri-le ca nişte valuri ce-şi poartă bătrâneţea din spuma albă a unor îngrijorări şi sub apăsarea cărora din păcate cedăm de prea multe ori. Dacă vă temeţi de sentimente, dacă uitaţi de ele, sau dacă renunţaţi la ele, şi vă gândiţi că totul este perfect în viaţa voastră, atunci să ştiţi că, ceva nu este în regulă !

Difficoltà…

… difficoltà, lotta, frustrazioni, eccessi… da oggi sono libero dalla sola persona che può condizionarmi: me stesso; libero dalle mie paure, dalle mie asfissie mentali, dalle mie fobie… libero dai miei condizionamenti che opprimevano la mia mente e il mio essere, il mio cuore… libero perché posso essere ciò che desidero… grazie agli eventi sfavorevoli perché mi hanno permesso di crescere… che mi danno la sensazione di voltar pagina…

CUNOASTEREA INSEAMNA IMPLINIRE, IMPLINIREA INSEAMNA A FI…

Nu uita niciodata ca pielea se increteste, parul incarunteste, iar zilele se aduna in ani… Dar ce e mai important se conserva; forta si determinarea ta nu au varsta. Spiritul tau e cel care indeparteaza panzele de paianjen.

DINCOLO DE ORICE PUNCT DE SOSIRE E UNUL DE PLECARE.

Dincolo de orice reusita e o alta incercare. Cat timp traiesti, simte-te viu. Daca ti-e dor de ce faceai, fa-o din nou. Nu te pierde printre fotografii ingalbenite de timp… Mergi mai departe atunci cand toti se asteapta sa renunti. Nu lasa sa se toceasca taria pe care o ai in tine. Fa astfel ca in loc de mila, sa impui respect. Cand nu mai poti sa alergi, ia-o la trap. Cand nu poti nici asta, ia-o la pas. Cand nu poti sa mergi, ia bastonul. Insa nu te opri niciodata.”

Dumnezeu. In Noi Sau In Ceruri ?

Exista momente in care asteptam pe cineva sa ne salveze. Sa ne scoata dintr-o existenta mizera, din suferinta, din confuzie. De cele mai multe ori numim acest salvator Dumnezeu. De cele mai multe ori il chemam alaturi de noi, sa ne ghideze cand ne simtim separati, cand ne pierdem linistea si armonia interioara. Ne rugam arzator pentru o solutie, punand absolut toata fiinta noastra in aceste rugaciuni.

Exista insa tot atatea momente in care il acuzam si il blamam pe Dumnezeu pentru tot ceea ce ni se intampla. Il consideram necrutator si nedrept pentru ca ne-a ales tocmai pe noi sa traim toata aceasta durere. Strigam la cer, il alungam si ne incarcam sufletul de furie si emotii amare, pentru ca nu intelegem cum ni s-au putut intampla noua toate aceste experiente provocatoare de durere si suferinta.

De ce noi ? De ce acum ? Meritam oare toate acestea ?

Si astfel indoiala isi face loc in sufletul nostru. Exista oare un Dumnezeu ? Cum poate aceasta forta care ne-a dictat mereu sa iubim neconditionat sa ne provoace atata durere si sa ne pedepseasca in acest fel ?

M-am gandit ca astazi sa-ti spun cateva lucruri din concluziile la care am ajuns eu vis-a-vis de Dumnezeu.

Eu cred ca l-am inteles gresit pe Dumnezeu sau poate nu l-am inteles deloc. Cred cu tarie ca Dumnezeu exista in fiecare dintre noi, ca nu exista separare, ca suntem unul si acelasi, ca facem parte din ceva maret, si ca nu ne putem defini unul fara celalalt. Eu cred ca ne-am grabit sa ne consideram inferiori lui Dumnezeu si ne-a fost mai confortabil sa ne abandonam in fata ideii ca noi nu putem avea control asupra vietii noastre. Ne-a fost mai comod asa, dintotdeauna. E mai comod sa ai mereu un tap ispasitor, pentru toate neputiintele si indoielile tale de sine. Am inteles gresit ca noi singuri nu putem sa fim fericiti si am inteles gresit ca scopul nostru in aceasta viata este sa ne castigam existenta in loc sa traim o viata fericita. Am inteles gresit ca scopul nostru in viata este sa acumulam cat mai multe bogatii materiale si apoi sa le ascundem de teama ca le vom pierde. Eu cred ca devreme ce ai castigat bogatii sa le tii doar pentru tine, deja ai pierdut absolut tot, pentru ca bogatia suprema in aceasta lume este dragostea si se pare ca nu incetam sa uitam asta.

Poate multi dintre voi si-l imagineaza pe Dumnezeu inca, ca pe un batranel care locuieste undeva in ceruri si te asteapta la judecata de apoi pentru a-ti pedepsi faptele rele si a recompensa faptele bune. Poate unii dintre voi nici nu cred ca exista um Dumnezeu sau o forta divina, pentru ca sunt atat de prinsi in ego-ul personalitatii lor incat se cred atotputernici.

Cert este ca fiecare dintre noi a asistat, a auzit, sau a citit macar o data in viata o intamplare care nu putea fi explicata de orice logica umana. Pentru mine cert este ca nu suntem singuri si nu am fost niciodata si ori de cate ori ne pierdem, e cineva langa noi care ne ghideaza atata vreme cat suntem pregatiti sa primim raspunsurile le intrebarile noastre.

Poate ca acest cineva este doar un alt aspect al constiintei noastre sau poate ca este Dumnezeu. Sau poate pur si simplu, prin faptul ca Dumnezeu e parte din noi si noi suntem parte din el, ambele variante sunt corecte. Incercam de multe ori sa –l gasim pe Dumnezeu in exteriorul nostru insa calatoria pe care trebuie sa o parcurgem este in interior. Nu putem gasi un Dumnezeu in afara noastra, pentru ca nu exista separare intre noi si El.

„Iata, Eu stau la usa si bat. Daca aude cineva glasul Meu si deschide usa, voi intra la el, voi cina cu el, si el cu Mine.

In conceptia mea Dumnezeu este deja in interiorul nostru si mai mult decat atat este cea mai inalta expresie a constiintei noastre. Daca alegem sa ne deschidem sufletul si sa accesam aceasta parte din noi, il vom gasi pe Dumnezeu, daca nu, vom cauta o viata intreaga in zadar, traind in teama.

Avem in noi o forta uriasa de care majoritatea nu suntem constienti, Avem potentialul de creatori, care inseamna mult mai mult decat poate te gandeai pana acum. Avem capacitatea de a atinge conditia dumnezeiasca. Cum ?

Poate ca ai auzit ca fiecare alegere pe care o faci, o faci fie din iubire, fie din teama. Ei bine aceasta este credinta pe care o imbratisez si eu. Dumnezeu se exprima prin tine, ca fiind TU. Cu totii ne intrebam care este scopul vietii noastre, pana la urma ? Exista atat de multe semne care ne demonstreaza ca exista o alta cale, care pentru mintea noastra umana momentan pare imposibila, si aceasta cale este acea cale in care minunile dumnezeiesti sunt prezente. Aceasta cale este calea iubirii si aceasta cale ti se poate deschide doar in momentul in care nu mai percepi o separare intre tine si Dumnezeu, intre tine si alti oameni. Suntem toti un intreg si de aceea modul in care ii iubesti pe ceilalti reprezinta modul in care te iubesti pe tine. Daca crezi si il iubesti pe Dumnezeu, crezi in tine si te iubesti pe tine.

Atunci cand cineva are un talent deosebit sau si-a atins o anumita stare a constiintei sale, spunem ca Dumnezeu lucreaza prin El. Atunci cand miraculos, cineva crede cu toata fiinta lui ca se poate vindeca de o boala diagnosticata de medicina alopata ca fiind incurabila, chiar se vindeca, multumim lui Dumnezeu. Si totusi daca Dumnezeu este in interiorul nostru si nu in exteriorul nostru ?

Daca Dumnezeu inseamna de fapt sa ajungem la cea mai inalta expresie a noastra ? Si aceasta expresie este capabila sa invinga, boala, sa faca minuni, sa mute munti ? Daca toate expresiile naturii sunt de fapt manifestari ale energiei pe care noi o transmitem in univers ? Daca ne plangem de dezastre degeaba, pentru ca noi suntem unicii responsabili de producerea lor ?

Daca Dumnezeu ti-a dat acest liber arbitru tocmai pentru ca ai control asupra tuturor evenimentelor pe care le traiesti ? Daca Dumnezeu este de fapt sinele tau superior care te, atunci nu ar fi cazul sa incepi sa iti asumi responsabilitatea pentru tot ceea ce traiesti ? Lumea e plina cu ura, furie, frustrare si emotii negative in prezent si toate acestea se reflecta in tot ceea ce se intampla in aceasta dimensiune pe care noi o numim realitate exterioara. Ce crezi despre asta ? Faptul ca ne-am corupt sufletele, am uitat sa ne iubim aproapele, sa ne ajutam reciproc nu cumva au contribuit la acest dezechilibru global ? Mi se pare mie sau exista o vorba in popor care spune ca omul sfinteste locul ? Ca atare s-ar putea ca din pricina faptului ca nu actiona dintr-un loc al iubirii, ca nu suntem oameni buni, si lumea in care traim se afla in colapsul in care se afla ?

Nu cumva tu te-ai condus singura in punctul in care te afli astazi ? Fiecare alegere pe care ai luat-o a reprezentat de-a lungul vietii tale o poarta de pavaj pe autostrada vieti tale. Adeseori acest sine superior iti vorbeste, si poarta conversatii cu tine, insa cati dintre noi il auzim ? Cati dintre noi oprim zgomotele mintii pentru a incepe sa ascultam muzica inimii ?

Poate ca vei spune ca ceea ce scriu este o blasfemie, dar sa fie oare asa ? Oare am inteles cum se cuvine cuvintele lui Dumnezeu ? Oare nu cumva faptul ca Dumnezeu spune ca a facut omul dupa chipul si asemanarea sa reprezinta de fapt o metafora pentru a ne transmite ca suntem unul si acelasi si ca experimentam suferinta tocmai pentru ca nu cautam unde trebuie ?

In opinia mea umila si in perceptia mea, daca nu iubesti lumea, daca nu iubesti oamenii, daca nu –l iubesti pe Dumnezeu atunci nu te iubesti pe tine si vei avea mereu o senzatie de separare. Toti inteleptii si marile figuri ale spiritualitatii au inteles ca iluminarea poate fi atinsa prin compasiune. Mie acest lucru imi spune multe. Imi spune ca trebuie sa incepi sa iubesti absolut tot ce este in jurul tau, sa traiesti intr-un loc al iubirii in locul unui loc al fricilor, si ca directia corecta unde vei gasi raspunsuri la toate intrebarile si problemele tale, este spre interior.

Nu vei putea niciodata sa traiesti absolut tot ce iti doresti daca nu vei incepe sa traiesti dintr-un loc al iubirii, compasiunii si recunostintei.

De ce toate cartile de dezvoltare personala iti spun sa iti urmezi pasiunea ? Pentru ca pasiunea este un mod prin care iubirea se exprima prin tine. De ce spun toate cartile de spiritualitate ca trebuie sa traiesti cu o atitudine de recunostinta, pentru ca atunci cand multumesti si cand esti recunoscator pentru ceea ce traiesti, iubesti lumea care ti-a oferit toate aceste lucruri. De ce ti se spune ca inainte sa iubesti pe altcineva ai nevoie sa te iubesti pe tine insati ? Pentru ca sentimentele pe care le vom avea pentru oamenii din viata noastra vor reflecta intotdeauna sentimentele pe care le avem pentru noi insine si invers. Cand te iubesti pe tine asa cum esti, iti vei iubi si partenerul asa cum este, si vei trai in permanenta intr-un loc al iubirii.

De cate ori mergem la biserica sa cerem iertare pentru actiunile noastre si ne intoarcem acasa tot cu acelasi sentiment de vinovatie ? Oare avem nevoie sa ne ierte Dumnezeu sau sa ne iertam noi insine pentru a putea iesi din iadul din mintea noastra ?

Se spune ca cei care fac pacate ajung in iad iar cei care fac lucruri bune in rai. Nimic mai adevarat pentru ca iadul si raiul reprezinta fericirea sau mizeria in care traiesti in mintea ta.

Atunci cand iubesti lumea si oamenii, atunci cand te iubesti pe tine si inveti sa te bucuri de aceasta minune numita viata, un adevarat rai te asteapta. Vei vedea frumusetea in tine, in oameni, in cladiri, in natura in absolut tot ce te inconjoara si o vei vedea acolo doar pentru ca ea exista in tine. Vezi de ce spun ca suntem un intreg si ca doar atunci cand ajungem la aceasta constientizare, nu ne vom mai simti singuri si nefericiti ?

Vezi de ce iti spun ca avem potential de creatori ? Pentru ca lumea arata asa cum te simti tu, intotdeauna. Ea este o reflectie a ta. Gandeste-te cum ti-ai trai viata daca atunci cand ai intalni un om, te-ai gandi ca el este o parte din tine si tu esti o parte din el, si ca impreuna sunteti doua celule care trebuie sa fie in armonie pentru a servi unui intreg ? Ce minune ca dintre milioanele de celule, v-ati intalnit voi doua, si aveti ocazia sa dansati impreuna pentru a incanta celelalte celule ?

Eu cred ca Dumnezeu e in noi, pentru ca el reprezinta modelul nostru, cel mai inalt sine al nostru, cea mai buna versiunea a noastra la care aspiram toata viata. Cu totii ne dorim sa ajungem la Dumnezeu dupa ce murim pentru ca acolo ne asteapta un regat, un regat unde nu exista durere si suferinta ci doar fericire si armonie. Insa cati dintre noi traim intr-un loc al iubirii ?

Daca vrei sa ajungi in rai ceea ce trebuie sa faci este ca pe zi ce trece sa devi un mai bun, iar pentru a crea in jurul nostru un rai, trebuie ca fiecare dintre noi sa isi iubeasca reflectiile, ceilalalti oameni.

Imi vine in minte din nou un indemn biblic care ne spune:

‘’sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti’’ si imi trag aceeasi concluzie: Nu poti sa te iubesti pe tine fara sa iubesti pe aproapele tau si nu poti iubi aproapele tau daca nu te iubesti pe tine, pentru ca suntem facuti din acelasi aluat, parte din acelasi intreg si impreuna suntem unul.

Eu cred ca Dumnezeu e in noi si El reprezinta acel sine al nostru autentic inainte de pacatul primordial. In toate cartile de istorie si religie ni se spune ca suntem supusi greselii, si intr-adevar suntem, insa in acelasi timp putem fi supusi maretiei si putem evolua la statutul de creator al lumii in care traim.

Eu cred ca daca iti doresti sa ai la picioare tot ceea ce iti doresti, ai nevoie sa accesezi Dumnezeul din tine si acest lucru inseamna sa devi din ce in ce mai bun, un om mai bun. Nu degeaba se spune ca cei buni si drepti vor straluci in imparatia Tatalui Lor.

Doar cei care vor intelege ca iubirea si compasiunea sunt caile prin care putem avea intr-adevar bogatiile lumii la picioare, vor ajunge sa obtina tot ce isi doresc. Doar cei care inteleg ca daca o celula din intreg este bolnava, intregul este afectat, vor ajunge sa traiasca implinirea adevarata.

Iubirea poate salva omenirea si ea incepe cu tine. Iubirea poate salva lumea si ne poate transforma pe toti in imparati.

Asadar care este oare scopul nostru in aceasta lume ? Am sa o spun simplu si la obiect. Tot ce avem de facut este sa evoluam, sa devenim din ce in ce mai buni, sa ne dam seama ca legatura dintre toate lucrurile din lume este iubirea, sa ne dam seama ca nu poti exista de unul singur si ca suntem parti ale unui intreg, sa ne dam seama ca pentru a trai intr-o lume frumoasa, pura, prospera fiecare dintre noi trebuie sa contribuim la asta. Tot ce avem de facut este sa invatam sa ne dumnezeim, din ce in ce mai mult, sa devenim mai buni, mai calzi, mai iubitori si atunci nu vom experimenta niciodata sentimentul de lipsa si saracie.

Incepe-ti ziua cu cuvintele: te iubesc, te iert, multumesc ! Rosteste-le pentru tine in oglinda in primul rand si apoi pastreaza-le in minte ori de cate ori intalnesti sau interactionezi cu o alta persoana.

Te iubesc, te iert, multumesc !

Te iubesc pentru ca esti o parte din mine si impreuna suntem un intreg.

Te iert daca gresesti pentru ca inteleg ca la randul meu si eu gresesc si imi doresc si merit sa fiu iertata. Te iert pentru ca te iubesc si vreau sa tea jut sa gasesti si tu drumul iubirii.

Multumesc pentru ca mi-ai aratat cine sunt, mi-ai fost oglinda si tot ce iubesc la tine imi dau seama ca iubesc la mine, si tot ce nu imi place la tine, inseamna ca nu imi place la mine, si imi doresc sa ma accept. Iti multumesc ca ma ajuti sa creem o lume mai buna, si iti multumesc pentru ca te-am intalnit, pentru ca altfel nu as fi descoperit aceasta parte din mine.

Oare e corect sa spunem ca noi credem in Dumnezeu, atunci cand nu credem in noi ? Oare putem sa spunem ca-l iubim pe Dumnezeu daca nu ne iubim pe noi ?

Tu ce crezi ?
Incepe sa te iubesti pe tine chiar acum.

Conformism Si Nonconformism…

Influenta sociala este studiul efectelor pe care indivizii le au uniI asupra altora in ceea ce priveste atitudinile sI comportamentele.

Exista patru tipurI de influenta sociala: NORMALIZAREA, CONFORMISMUL, INFLUENTA MINORITARA SI OBEDIENTA.

Procesul prin care grupul exercita presiuni asupra membrilor pentru a respecta normele de grup constituie procesul de conformism.
Conformismul corespunde unei situatii in care interactiunea unui individ cu un grup da nastere unor presiuni ce se exercita asupra individului spre a judeca sau actiona in concordanta cu grupul. Acest proces constituie adesea produsul dorintei de a fi in mod manifest de acord cu grupul, caci a nu fi „in rand” cu grupul poate implica pierderea statusului sau identificarea ca anormal. Faptul de a fi diferit de ceilalti din grup are serioase consecinte pentru receptionarea recompenselor sau pedepselor. De aceea, exista motive pentru care oamenii se supun presiunilor exercitate de grup chiar si atunci cand lumea fizica prezinta alternative clare si lipsite de ambiguitate.
Experimentul lui ASCH asupra conformismului este cel mai cunoscut din psihologia sociala. ASCH s-a dovedit extrem de sensibil la sugestiile lui SHERIF. El a lucrat tot cu judecati perceptive si a folosit subiecti complici, cum facuse si predecesorul sau. Stimulul se prezinta sub forma a trei linii verticale, din care una este egala ca lungime cu o linie etalon. Subiectul este introdus intr-un grup de complici si i se cere ca, atunci cand ii vine randul, sa aprecieze care dintre cele trei linii corespunde ca marime segmentului etalon. In total au fost 18 incercari, iar complicii furnizeaza aprecieri eronate incepand cu cea de-a sasea. Desi sarcina este cat se poate de simpla si de clara (in grupul de control se observa 0,68% raspunsuri gresite), grupul izbuteste sa deformeze judecatile indivizilor – 32% dintre raspunsuri se dovedesc eronate. In medie, cei din grupul de control (in care indivizii emiteau judecati fara a fi supusi influentei grupului) au comis 0,08 greseli fata de 3,84 greseli ale celor din grupul experimental. (ASCH, 1951).
Una dintre primele preocupari ale lui ASCH (1951) a fost aceea de a verifica efectul marimii grupului asupra cuantumului influentei. Astfel, el a variat dimensiunea grupului, facand ca subiectul naiv sa se confrunte cu 1,2,3,4,8 sau 15 complici. Rezultatele lui, ca si rezultatele cele mai multe din studiile ulterioare, arata ca raspunsurile eronate ale subiectilor se inmultesc de la 1 la 4 membri ai grupului ce exercita influenta, pentru ca apoi sa ramana constante. In paradigma asch, o majoritate de 4 exercita aproximativ aceeasi influenta ca si una de 15.

Unanimitatea grupului reprezinta o conditie esentiala a succesului demersului. ASCH insusi a determinat o scadere absolut semnificativa a cuantumului influentei (de la 33 la 5,5%) prin introducerea unui complice instruit sa dea de fiecare data raspunsul corect. „suportul social”, cum s-a numit complicele care „sparge” consensul majoritar, se dovedeste eficient chiar si atunci cand raspunsurile sale, desi diferite, sunt la fel de eronate ca si cele ale grupului. ASCH a pus efectul pe seama disparitiei fricii de costurile sociale ale deviantei.

MOSCOVICI (1979) a construit o explicatie alternativa pentru reducerea impactului in situatii de suport social. Conform autorului francez, adept al conceptiei potrivit careia la baza oricarei dinamici de influenta se afla un conflict, un grup ai carui membri nu sustin unanim aceeasi opinie reprezinta o sursa de influenta lipsita de consistenta. Ca atare, un astfel de grup este incapabil sa determine un conflict in forul interior al tintei.
Experimentele lui solomon asch au aratat ca „sub influenta unei majoritati numerice, s-ar putea sa ajungem sa numim negru ceea ce este alb” (e. DROSDA SENKOWSKA, 1999). Dar de ce se conformeaza subiectii la norma de grup ? Pentru ca sunt supusi unei influente duble: informationala si normativa. Pe de-o parte, subiectii – mai ales cand nu sunt siguri de propriile lor cunostinte – utilizeaza comportamentul celorlalti ca pe o sursa de informare corecta (conformarea informationala) si, pe de alta parte, ei accepta norma grupului pentru ca doresc sa fie acceptati de grup pentru a nu fi criticati sau izolati (conformarea normativa). Cele doua tipuri de conformare pot actiona adesea concomitent.

Sbagliare Non Significa Essere Sbagliati

Accade a tutti di commettere degli errori, a qualcuno spesso, a qualcuno di rado, ma nessuno ne è immune, al di là di ciò che ciascuno crede di se stesso. Sbagliare è un verbo che indica un’azione, il che implica che ci sia un soggetto che la compie. Infatti l’errore è un’azione, nulla di più. E questa è la scarna definizione. Da qui si dipartono infinite sfumature di pensiero miste a paure di ogni tipo, a scuse, alibi, cecità varie, ammissioni e non, giudizi più o meno sinceri o più o meno duri nei confronti di se stessi o di altri. Ciò che crediamo come impalcatura mentale fa tutto il resto, fino a mescolare quello che si prova, compresi i sensi di colpa, all’errore commesso. Così, secondo me, nasce il sentirsi sbagliati, dopo aver sbagliato qualcosa. Talvolta si dice di sentirsi sbagliati ma si intende sentirsi inadeguati, in questo caso non c’è un errore alla base, c’è solo ciò che si sente dentro in confronto a quello che si vede esistere fuori, intorno a noi. Eppure, forse, l’argomento di questo post, pur volendo considerare quello che nasce da un comportamento che ha come ingrediente un errore che pesa tanto da svegliare il senso di colpa, potrebbe in qualche modo ricollegarsi al senso di inadeguatezza. Ciò che proviamo induce sempre una risposta dentro di noi e, che la si percepisca o meno chiaramente, essa c’è. E la sua presenza influisce a catena su ulteriori risposte, ossia come ci poniamo nei confronti di fatti o persone nell’ambito dell’esistenza. Se poi non ci si interroga mai su come ci sentiamo si può anche arrivare ad andare avanti senza rendersi conto di cosa ci stiamo portando dietro. E dire „dietro”, in questo caso, è un’immagine metaforica azzeccata poiché ciò che sta dietro è ciò che non si vede. Quando si percepisce, anche solo vagamente, il senso di inadeguatezza ci si dovrebbe armare di pazienza, amore, volontà, e chiedersi come stiamo, senza accontentarsi di una semplice risposta vaga o superficiale, perché sentirsi sbagliati è, di per sé, sbagliato ma, soprattutto, scorretto poiché non vero. E’ il malessere generale che induce a pensare di rendere totalitaria la definizione. Specialmente se si sta davvero male. Non credo ci sia errore al mondo che possa far pensare davvero di essere noi stessi un errore, è tutto troppo semplicistico e nessuno è solo una cosa, o solo un pensiero, soprattutto perché nemmeno questo è vero. Ogni persona è unica per le sue sfumature e vibra di centinaia di pensieri e sensazioni contemporaneamente, e nessun errore può azzerare tutto in un istante tanto da definire sbagliato colui che lo commette. Ciò accade perché il dolore amplifica ogni cosa fino a far credere alla mente ciò che vuole. Quindi è il dolore l’elemento da ricercare per trovare la soluzione, se non altro per iniziare le trattative per un eventuale dialogo interiore. Purtroppo, il senso di colpa è strettamente legato alla fibra del cuore che percepisce chiaramente il dolore dato e ricevuto, così chi non riesce a rimanere in piedi, in presenza di questa percezione, si ritrova a piegare il proprio pensiero in una posizione diversa, che gli permetta di sorreggere tale peso. Ci sono persone che, credendosi sbagliate, cercano in qualche modo di espiare quello di cui si fanno carico sentendosi responsabili, ma non si rendono conto di aggiungere dolore invece di toglierlo. Forse è questione di sensibilità personale questo rendersi conto e, di conseguenza, lo scegliere una sorta di punizione da autoinfliggersi. Arrivare a pensare di essere sbagliati può anche derivare da questo meccanismo ma la realtà, che resta davanti agli occhi di chi non è coinvolto, è che un errore rimane un errore, anche se il coinvolgimento personale di ciascuno può arrivare ad essere totale. E’ una azione e, giustamente, chi la compie deve prendere coscienza della sua responsabilità ma la persona coinvolta non è sbagliata. E se in questo dolore, dove già è presente lo sbaglio, si aggiunge la disperazione e la chiusura mentale di chi crede di essere sbagliato, non si intravedono vie di uscita per una seconda opportunità, per rimediare. Un ultimo appunto su di un argomento che mi è sempre stato a cuore, il rapporto genitori e figli. Se un figlio sentisse dire dal proprio genitore, anche solo velatamente, che averlo avuto è stato un errore, credo che questo figlio, dentro di sé, potrebbe maturare una risposta che non permette di acquisire una stima di se stesso tale da affrontare bene i passi della sua vita. Immagino nascere insicurezze e un tremendo senso di solitudine, sentendosi, poi, inadeguati in molte cose. Immagino un trattato intero di psicologia per elencare tutti i pensieri e le relative reazioni coscienti e inconsce riconducibili a questo. Poi penso a ciò che si può imparare osservando e chiedendo, sia a se stessi, sia rivolgendosi intorno, e trovo che, anche se il percorso può presentarsi complesso, la vera risposta, per ridimensionare alcuni pensieri, stia in quello che riusciamo ad ascoltare tramite la dolcezza della voce del cuore. Così, sentirsi sbagliati è solo un’illusione, nel senso che è solo un’immagine mentale, e ciò che ha bisogno di tutta la nostra attenzione e volontà è la comprensione dello sbaglio in se stesso, solo così si comprende il valore di ogni cosa accaduta e si distingue quale sia davvero la nostra forma. E ciò che siamo non è un pensiero o qualcosa che si crede, siamo soltanto esseri capaci di pensare o agire, poiché non siamo le nostre azioni o i nostri pensieri. In questo caso si deve poter imparare a distinguere per riprendere in mano la propria vita.

A Compromite

De fapt ce inseamna a face un compromis ? Ceva de genul… cedez un pic… cedeaza si el un pic, gasim o cale de mijloc si-n final toata lumea este multumita. A invata sa faci compromisuri inseamna a invata sa te schimbi. Daca veti ingadui ambitiilor nejustificate sa va controleze mintea pana cand va vor guverna de-a-ntregul, ele vor pune stapanire pe felul dumneavoastra de a gandi.
Invatand sa controlam aceste ambitii putem deveni mai populari, mai stimati si mai agreabili.

Nu cred ca s-ar putea da un numar exact al compromisurilor pe care trebuie sa le faca cineva in viata in doi. Insa, trebuie sa stim ca acestea trebuie sa existe intr-o relatie si nu numai de partea unui singur partener. Compromisurile trebuie sa existe de ambele parti, dar nu trebuie sa mearga mai departe de limitele in care simtim ca ne-au fost inculcate drepturile fundamentale.

GHID DE RECUNOASTERE A COMPROMISULUI BUN:

1. E constructiv. Daca faci ceva de dragul lui care iti aduce o satisfactie, inseamna ca merita.

2. Te transforma in bine. Nu ti-a picat bine cand s-a uitat cu admiratie la colega lui de serviciu cu care v-ati intalnit in supermarket. Noroc ca ti-ai dat seam ace i-a placut la ea, si i-ai furat secretul.

3. Se vede pe fata ta. Toata lumea remarca transformarea ta, toti iti spun ca radiezi si ca iti prieste ce faci. Daca se petrece asa, esti pe drumul cel bun.

SECRETUL COMPROMISURILOR INTR-O RELATIE…

Inca de mici suntem obisnuiti cu idea sa ne dorim o viata in doi agreabila. Chiar daca pentru asta ne faurim o multime de idei romantice, sau ne dam seama ca perceptia realitatii este mai promitatoare, cu totii tindem catre acest tip de ideal. Unii reusesc sa-l atinga, altii nu… si asta nu pentru ca ar exista un secret al reusitei, ci, pur si simplu pentru ca acestia se adapteaza mai usor acestei vieti in doi care presupune compromisuri, situatii conflictuale si impacari.

Poate ca nu o singura data ne-am pus intrebarea: ce presupune o viata normala in doi ? Raspunsurile variaza, insa un singur lucru este cert: comunicarea, compromisurile, situatiile conflictuale si „dulcea” impacare sunt elemente componente ale cuplului. In weekend obisnuiai sa te trezesti devreme ca sa dai cu aspiratorul prin toata casa. Acest lucru se intampla inainte sa te muti impreuna cu iubitul tau caruia ii place sa leneveasca in pat pana la pranz. Dupa acest moment ai sentimentul ca tot programul tau este dat peste cap, fiindca trebuie sa-i faci mancare cand tu ai vrea sa mergi la cumparaturi. Seara vin in vizita prietenii lui, cu care se uita la meci. Iar tu… trebuie sa te reorganizezi.

Fara sa vrei te duci cu gandul ca inainte de a-l cunoaste pe el, erai fascinanta si stralucitoare. Barbatii se repezeau sa-ti deschida usa in cale si nu mai faceai fata complimentelor. Acum, de-abia daca te mai observa. Pentru ca nici tu nu le mai dai atentie – cum altfel, din moment ce iubirea vietii tale te asteapta acasa ? Sau tu o astepti pe ea atunci cand uita sa-ti spuna ca intarzie in oras… Toate aceste lucruri se pot intampla pana in ziua cand te vei hotari sa pui piciorul in prag si nu mai pleaca fara tine nicaieri. Sau fara sa spuna si sa respecte ora la care a spus ca se intoarce. Si cu promisiunea ca o sa te insoteasca vineri seara la cina la ai tai si sambata dimineata la shopping in mall. Crezi ca ii va placea aceasta situatie ? Asta este, in cuplu trebuie sa mai faci si compromisuri…

Probabilitatea de a te intalni cu tine in varianta masculina este foarte mica, de ce sa nu recunoastem. Asa ca vei fi pusa in situatia de a-l descoperi pe omul de langa tine asa cum este el. Se poate sa afli lucruri care nu-ti fac prea mare placere, dar la o evaluare mai completa, vei spune ca merita sa accepti cele cateva lucruri care tie iti displac, de dragul acelora care iti umplu inima de bucurie. Pana la urma, asta inseamna sa iubesti. Dar pana unde poti sa mergi cu compromisurile, in asa fel incat nimeni sa nu fie frustrat, iar iubirea care v-a atras sa nu sufere in nici un fel ?

DESPRE COMPROMIS SI INTELEGERE…

In urma cu mai bine de sase ani (in ianuarie 2006), raspundeam unei intrebari publicate de o revista literara, pe tema „Limitele compromisului”, observind ca, precum in fabula lui Esop despre limba, compromisul poate reprezenta, in acelasi timp, si cel mai bun, si cel mai rau lucru: „Fara compromisuri, viata este dificila, cu compromisuri, ea devine… greu de suportat si asta doar daca avem o constiinta in buna stare de functionare”, scriam atunci. Era si acel moment inceputul unei perioade de schimbari, iar intrebarea era, ca si acum, „Cum se poate stabili o convietuire rezonabila intre «invinsi» si «invingatori» in conditiile date ?”.

Notiunea de compromis este problematica, fiindca are, de la bun inceput, o conotatie negativa: a te compromite, a face compromisuri, a fi compromis in ochii cuiva reprezinta o colectie de sintagme care descriu situatii sau proprietati nedorite (in cel mai bun caz). Chiar si a ajunge la un compromis nu pare sinonim cu a ajunge la o „intelegere „. Si totusi, daca intelegindu-l pe preopinent te declari de acord sa-i accepti pozitia intr-un anumit domeniu, intr-o anumita situatie, nu te-ai compromis in mod necesar. Acest fel de a vedea lucrurile le pare astazi unora greu de acceptat, iar observatorului din afara nu-i este usor sa inteleaga de ce.

Poate pentru ca acceptarea compromisului implica un efort moral semnificativ si doreste, in acelasi timp, si o suplete intelectuala deloc neglijabila. Este de remarcat, de asemenea, si faptul ca a nu face compromisuri reprezinta, in anumite situatii, un gest sublim; in altele insa, incapacitatea de a ajunge la compromis poate reprezenta un blocaj mental pe cit de semnificativ, pe atit de periculos – spuneam, in 2006, si o repet si acum, in decembrie 2012. Si cind ma uit in jur, imi pare ca aceasta concluzie este valabila atit in Romania, cit si in… Statele Unite.

Arta compromisului este practicata in toate activitatile umane, atit la nivel individual, cit si colectiv. Fara ea, am fi pierduti. Si totusi, multi nu-si dau seama de un simplu fapt: cu cit sintem mai neingaduitori cu adversarii nostri, cu atit facem mai multe compromisuri in propria noastra tabara. Il respingem pe politicianul cutare din tabara adversa, dar acceptam unul nu mai putin (sau chiar mai) dubios in propria noastra ograda politica. Intelectualul care cinta osanale de cealalta parte a baricadei este respins cu o vehementa care ajunge la paroxism, uneori, de un alt intelectual pe care retorica si calitatea argumentelor utilizate il pot compromite nu mai putin decit pe cel incriminat. Mi se va spune ca fiecare are dreptul sa-si apere propriile idei si crezuri si sa se bata pentru ele cu toate armele care-i stau la dispozitie. De acord. Doar ca un intelectual nu este un soldat: batalia lui nu se termina cu infringerea fara drept de apel a adversarului. Batalia intelectualului nu se termina, de fapt, niciodata. Asa cum cautarea dreptatii sau a fericirii individuale nu este niciodata epuizata.

Am mai gasit, acum sase ani, o metafora pe care as dori sa o propun din nou cititorului: uneori, compromisul are – scriam in 2006 – proprietatea unui gaz: se raspindeste in toate directiile. Alteori insa, precum un lichid, el curge doar dinspre deal inspre vale, adica implica o directie, devine un vector, impune o raportare ierarhica: un general nu poate sa ajunga la un compromis cu un simplu soldat. O mare putere nu face compromisuri, ci doar retrageri tactice. Pe de alta parte, in mod cert, compromisul implica intotdeauna doua persoane sau doua grupuri, este un proces dual. Compromisul, ca si tangoul, implica un partener. Precum si faptul ca acesta este un proces dinamic, ceva care se desfasoara in timp, care se misca cu pasi masurati, dar intr-un ritm, ce-i drept, mai putin stabil, mai putin sustinut decit acela al dansului.

Unii au interpretat vorba Eclesiastului: „Cine este ca cel intelept si cine pricepe rostul lucrurilor ? Ca semnificind, mai curind. „Cine este ca cel intelept, ca sa inteleaga rostul compromisului”. Si eu prefer aceasta traducere a textului. Este cu mult mai apropiata de spiritul inteleptului Solomon care „facea judecata si dreptate la tot poporul” (2 Samuel, 8-15). Doar ca e dificil sa faci si judecata, si dreptate in acelasi timp. A intelege adevarata natura a compromisului si a actiona avind in vedere implicatiile sale morale se dovedesc a fi astazi, mai mult decit oricind, un imperativ esential; cum altfel vom putea implini un alt deziderat profetic, acela al lui Zaharia: „Judecati in portile voastre dupa adevar si in vederea pacii”?

VIATA NE INVATA ARTA DE A FACE COMPROMISURI…

In vremea din urma, din motive absolut obiective, m-am gandit, mai mult ca niciodata, la compromisuri. La compromisurile pe care le facem. Pe care trebuie sa le facem. Pe care, in mod evident, ne invata viata sa le facem. Ca sa mergem inainte. Ca sa supravietuim. Ca sa nu suferim si mai mult decat suferim. Ca sa avem, nu stiu, ce munca. Pentru ca, stii uneori ca poti si vrei sa faci mai mult si mai multe, ca ai talent, ca esti bun, ca meriti altceva. Dar stii si ca – ai invatat asta – trebuie sa-ti dai, la un moment dat, obolul pentru ceva, pentru cineva, pentru tine. Si faci compromisuri. Nu cred nici macar o iota din afirmatiile acelora care, pe ici, pe colo, se lauda ca ei nu fac si nu au facut compromisuri. Niciodata ! Nu cred, pur si simplu. Pentru ca, poti, poate, sa vorbesti astfel la varsta adolescentei, cand inca ai nazuinte de idealism, cand ti se pare ca, iertata-mi fie exprimarea, tot ce zboara se mananca si cand ai inca, asa cum nu va mai fi mai tarziu, sufletul curat, cand viata nu te-a dat cu capul de pereti si nu ti-a pus pe umeri hlamida grelelor incercari ale sortii. Dar, si atunci se fac compromisuri. Pentru ca nu vrei sa te certi cu un coleg si nu-i spui in fiecare clipa ca nu-ti place moaca lui. Pentru ca, desi nu-ti place fizica, trebuie sa stai si la orele astea, caci, altminteri, te lasa corigent profa. Pentru ca, ai pus ochii pe nu stiu ce de la mall si ai nevoie de bani de la parinti. Pentru ca iti place teribil cineva si, ca sa se uite la tine, faci lucruri pe care nu le faci in mod obisnuit. Pentru ca… Pentru ca vrem sa ne fie mai bine, pentru ca vrem sa fim mai fericiti, pentru ca vrem sa atingem stelele cu mana. Pentru ca, oameni suntem si, indiferent daca vrem sa ne mintim pe noi sau vrem sa-i mintim pe ceilalti ca noi nu facem compromisuri, ba da, chiar facem. Chiar facem de cate ori e cazul. si, intr-o viata de om, e cazul de multe, multe ori… Unele mai mici, neinsemnate, altele mari, importante. Nici macar nu tine de morala, de principii, de scara de valori, de renuntari, de lasitate, de slabiciune, de onoare, ca sa facem sau sa nu facem compromisuri. „Intelegere, acord bazat pe cedari reciproce; concesie. Intelegere intre doua sau mai multe persoane sau state de a supune unui arbitru rezolvarea litigiului dintre ele” – asa scrie in DEX cand cauti explicatii pentru cuvantul compromis. Hm… Nu a numarat nimeni cate concesii facem intr-o zi, intr-un an, intr-o viata. Dar le facem. Toti. Poate, uneori, pentru ca le facem, castigam, poate alteori, pierdem… E si asta in legea firii, ca si facutul de compromisuri. Eu nu cred, nu cred si pace, ca ar putea exista cineva care nu a facut concesii, intelegeri, acorduri, de voie sau de nevoie, ca sa poata sa mearga mai departe. Ca sa strabata viata, de la un capat la altul. Ca, de multe ori, sa nu cada. Ca sa spere, ca sa viseze, ca sa zambeasca, of, ca sa iubeasca. Daca m-as lansa in exemple de compromisuri, as scrie un – cel putin, dar cred ca ies mai multe – roman. Stiu, stiu, asa e moral sa afirmi, asa se spune in cartile de dezvoltare personala, asa e bine sa-ti inveti copiii: nu trebuie sa facem compromisuri, cei care le fac sunt slabi si nefericiti, lipsiti de principii, ce mai, compromisi, cazuti… De fapt, chiar viata e un compromis. Inveti sa faci, in anumite momente, concesii, sau cazi. Te surpi. Te duci in abis, desi tu crezi ca te inalti spre stele. Unii spun ca exista chiar o arta a compromisului. Pe care, ca pe oricare arta, nu o stie, nu o intelege si nu o stapaneste oricine. Fie ca vorbim despre viata personala, de cuplu, profesionala, in societate, trebuie, uneori, facute compromisuri, pentru ca in hora asta, a vietii, asa e muzica si asa sunt pasii, asa e ritmul si asa e dansul. Poate ca traseul e, uneori, sinuos, dar fara compromis el, traseul, cum ar fi ? Intreaga viata cum ar fi ? Noi, cum am fi ? Si, cine zice ca n-a facut compromisuri niciodata, sa ridice piatra acum si, da, sa ma contrazica.

ARTA COMPROMISULUI…

Compromisurile sunt de doua feluri: majore pe care daca vrei le faci, daca nu, nu; si compromisuri mai mici pe care vrei nu vrei, trebuie sa le faci.
A face un compromis, orice fel de compromis, e ca si cum ai intra intr-o hora fara a avea habar care sunt pasii de dans. Sunt sanse sa-i inveti si sa-ti iasa si sanse sa nu prinzi cum sta treaba, sa te impiedici si sa te trezesti calcat in picioare.

Nu cred ca exista vreo „reteta” care garanteaza succesul si implinirea. Cred ca sunt foarte multi factori de care trebuie sa tii cont inainte de a decide daca se merita sa intrii in acea hora fara sa stii sa joci. si mai cred ca atunci cand faci un compromis trebuie sa te asiguri ca atunci cand vei merge la culcare si vei pune capul pe perna vei avea un somn fara mustrari de constiinta.

De-a lungul timpului am facut rareori compromisuri, iar atunci cand am facut-o, am analizat indelung toate datele problemei. Am incercat sa fiu cat mai realista si sa elimin toate riscurile majore care ar fi putut sa ma raneasca profund pe mine sau pe alti oameni importanti in viata mea. Cu toate astea de cateva ori tot am ales gresit. Am ranit anumiti oameni si am fost ranita la randul meu din cauza acelor alegeri pe care le-am facut.

Stiu ca sunt oameni care poate stapanesc bine aceasta arta, a compromisului, insa eu prefer sa le aleg doar pe acelea mai mici, pe care esti nevoit sa le faci la un moment dat pentru ca lucrurile sa mearga.

BUNATATEA SUPERIOARA CARE NU FACE COMPROMISURI…

Intrebare: De ce este Creatorul asa de intransigent cu fiinta creata, dandu-i legi grele, inflexibile ? De ce nu este mai milos, asa cum este un tata cu copilul sau ?

Raspuns: Un copil nu poate justifica niciodata severitatea tatalui. Nu isi poate intelege tatal cu mintea lui copilareasca si nu poate vedea rezultatele viitoare si beneficiul educatiei pe care tatal sau i-o da. Copilul vrea sa se joace de dimineata pana seara, sa manance numai dulciuri si sa se uite la TV. Nu poate sa justifice cererile constante ale parintilorsi ii asculta fara nicio tragere de inima, deoarece simte ca depinde de ei, dar nu pentru ca i-ar justifica in vreun fel.

In spiritualitate este mult mai complicat, deoarece noi nu simtim in ce masura Providenta Superioara ne trateaza cu blandete. in lumea unui copil, opozitia lui este un indicator a ceea ce va deveni; daca copilul este obedient si isi face temele si isi face curatenie in camera, parintii nu se pot plange de el pentru ca nu mai au ce altceva sa ceara de la el. in lumea spirituala insa, este diferit. Acolo esti intotdeauna un criminal, deoarece ajungi acolo cu vasele sparte, pentru a incepe cu ele. Esti tratat cu blandete si ti se da metoda de corectare; un grup se organizeaza pentru tine, la fel ca o gradinita cu o educatoare si diferite jucarii. Acesta este un ajutor milos si imens care ti se da de Sus; toate pacatele tale sunt uitate si ti se da orice, doar ca sa fii capabil sa atingi intr-o oarecare masura corectarea si intelegerea.

In lumea noastra, intelegem „educatia” ca o constrangere indreptata catre copil. Dar in lumea spirituala, constrangerea este imposibila. Vad ca un student nu se schimba de ani de zile, repetand aceleasi greseli, cazand in acelasi abis si nu pot spune un cuvant. Am fost la fel si asta se intampla pe tot parcursul drumului.

Acesta este drumul nostru si nu este nimic de facut. Daca omul nu identifica el insusi lectia, metoda, Tora, nu va putea sa avanseze. Nu poate fi constrangere aici, ci numai recunoastere.

De aceea, nu ne putem plange ca suntem sub dominatia unui tata crud, in ciuda tuturor evenimentelor teribile din istoria noastra. Nu le putem justifica dar, mai tarziu, vom vedea ca toate actiunile Providentei Superioare au pornit din iubire. Cu toate ca nu putem justifica asta in starea noastra actuala, deoarece suntem prea departe de asta, cand vom descoperi adevarul, vom vedea ce mare corectare aduce asta.

„El a dat o lege care nu poate fi incalcata”, adica exista doar o singura lege. Exista Lumina si vasul, care sunt opuse, iar asta este legea. Mai tarziu, cand sunt incorporate una in alta, legea evolutiei apare din aceasta incorporare, numita legea echivalentei de forma. Totul provine dintr-un singur gand, dintr-o singura lege.

In cele din urma trebuie sa ating starea in care sa vreau sa tin aceasta lege din proprie vointa, ca si cum nu ar mai fi altcineva, ca si cum nu exista Creatorul. Cand devin la fel ca acelasi creator care se uita la creatia lui determinand legea conform careia ar trebui sa existe, va insemna ca am ajuns la echivalenta de forma cu Creatorul.

COMPROMISUL – CALEA DE MIJLOC…

CompromisFaci prea multe compromisuri ? Se spune ca n-ai coloana vertebrala… Nu ai face un compromis nici in ruptul capului ? Atunci precis esti incapatanat ca un catar ! Zi de zi suntem pusi in tranzactii sociale care presupun negocierea permanenta. Indiferent ca este vorba despre job, relatii de familie sau de prietenie, suntem provocati sa mai si lasam de la noi. Penduland intre cele doua extreme, descoperim ca a face compromisuri este o arta prin care ne putem atinge obiectivele. Totul e sa stim cand sa le facem, cu cine si pentru ce !

CE ESTE UN COMPROMIS ?

Fiecare persoana are o definitie proprie pentru acest cuvant si tinde sa ii asocieze o incarcatura emotionala mai mult sau mai putin neplacuta. in mod obisnuit, compromisul este privit ca o negociere intre doua parti (persoane sau grupuri) care isi doresc atingerea unui anumit obiectiv. Fiecare aduce la masa de discutii pozitia sa si este dispus sa faca loc pozitiei celuilalt. Adesea se traduce in a lasa de la sine pentru ca situatia sa fie, pe cat posibil, una de tip win-win.

Compromisurile au un rol adaptativ – ne ajuta sa ne atingem obiectivele si sa depresurizam relatiile sociale tensionate. De exemplu, a face un compromis de genul” eu iau copiii la scoala, iar tu faci cumparaturile pentru cina” are un rol constructiv si ajuta la armonizarea relatiei de familie.

Pe de alta parte, a deveni martiri de ocazie si a face de fiecare data compromisuri ne pune in situatia de a fi mereu cei care cedeaza si de a acumula o energie negativa. in cele din urma, aceasta energie va afecta atat relatia cu persoana pentru care facem compromisul, cat si obiectivul in numele caruia am decis sa facem compromisul. De exemplu, a face doar ce doreste partenerul, fara a tine cont de ceea ce imi doresc si eu, va determina ca dinamica relatiei de cuplu sa se dezechilibreze si sa nu se mai tina cont de parerea mea in majoritatea situatiilor. De aici pana la a strange resentimente, furie, frustrare si a iesi din relatie nu mai raman foarte multi pasi.

ARTA ASTA SE INVATA !

Inca de la varste mici invatam sa facem compromisuri. A cere unui copil sa-si stranga jucariile inainte de a iesi in parc reprezinta o tranzactie in care ambele parti ofera si primesc. Mai tarziu, compromisurile devin mai provocatoare si mizele tot mai mari. Ca adolescenti sau ca tineri adulti, avem de facut alegeri: cu cine ies, ce facultate sau job aleg, care imi sunt prioritatile. Treptat, ajungem sa le facem fara sa ne mai dam seama si ele devin parte constituenta a activitatilor cotidiene Totusi, sunt situatii cand a face un compromis pare incomparabil mai greu decat sa hotarasti cu cine iesi la intalnire sau ce culoare zugravesti sufrageria. Iata cateva metode prin care sa negociezi corect si sa nu simti ca a face un compromis presupune a merge cu o piatra de moara atarnata la gat:

O atitudine pozitiva: Cand te asezi la masa negocierilor, ai grija sa-ti pui la pachet o doza buna de flexibilitate. A porni cu ideea ca tu esti cel care a impartit dreptatea pe lume si ceilalti trebuie sa adere la pozitia ta va aduce discutia intr-un punct mort in care singurele schimbari vor fi cele de decor: in loc sa ajungeti la un acord, este posibil sa va scoateti ochii cu pixul (la birou) sau sa va spargeti capetele cu vreo vaza (in cuplu).
Cunoaste persoana din fata: NU te arunca singur in cusca leului – nu toate persoanele sunt dispuse la a face compromisuri ! Daca te afli la aceeasi masa cu cineva care prefera sa isi taie o mana decat sa fie de acord cu tine, cel mai probabil vei pleca de la negocieri cu un car de nervi. Pentru a te asigura ca nu pierzi timpul, porneste de pe o pozitie deschisa, care sa il faca pe celalalt sa ia aceeasi pozitie. Intreba-l pur si simplu ce isi doreste, explica ce finalitate astepti tu si apoi incepeti negocierea cu privire la drumul comun care sa va duca pe fiecare la destinatia lui.
Daca dau, dai ? A face compromisuri inseamna si a da ceva in schimb daca persoana cealalta se ofera sa renunte la ceva, la randul ei. De exemplu, in cazul in care seful a acceptat sa iti mareasca salariul, esti de acord cu o crestere a responsabilitatilor ?
Asculta activ: inainte de a fi doua persoane care se straduiesc sa isi atinga interesele cat mai bine si mai repede, suntem oameni. A-l face pe celalalt sa simta ascultat si chiar a fi atent la ceea ce are de spus il determina sa aiba o atitudine pozitiva fata de discutie si, implicit, mai dispus sa lase de la el la randul lui. Razboaiele moderne sunt, inainte de orice, politicoase.
Nu zice nu sau da din prima: Negocierea este mama succesului si asigura partenerii ca au depus efortul necesar pentru a obtine maximum de rezultate. Ceea ce ofera persoana din fata chiar poate sa iti aduca beneficii la care nu te-ai gandit inca. De exemplu, daca nu iti place muntele, dar e iarna si sarbatorile nu sunt tocmai romantice la mare, probabil vei avea mai mult de castigat mergand la munte decat daca ati petrece in localitatea unde stati cel putin 300 de zile pe an… Pe de alta parte, a zice” da” foarte repede poate veni cu regrete ulterioare: a vinde casa parinteasca la un pret mic doar pentru ca ai nevoie de niste bani va creste starea de vinovatie si de regret in scurta vreme. Calea de mijloc e cea mai buna, asa ca gandeste rapid o schema a avantajelor si dezavantajelor si evita raspunsurilor categorice, date in doi timpi si trei miscari.
Pana aici ! Sunt lucruri care nu se negociaza. Indiferent de profesia pe care o ai, nu accepta sa pui in discutie anumite aspecte care privesc etica, responsabilitatea fata de ceilalti sau principiile de viata. A pasi peste cadavre aduce, mai devreme sau mai tarziu, un pret care va trebui platit. Un sef care te roaga sa tradezi un coleg sau o cauza in care crezi nu e un partener bun de negociere si este posibil ca peste un timp sa te” invite” la compromisuri mai mari sau sa te puna pe faras cu prima ocazie – in mod clar nu are respect pentru oameni. Gandi spune ca orice compromis se bazeaza pe a da si a primi, dar pana la valorile fundamentale ale unei persoane. A face compromisuri cu privire la principiile noastre este, de fapt, o renuntare pentru ca dai si nu primesti cu adevarat nimic. Iti asumi riscul ?

Fara compromisuri – vazute ca situatii in care pendulam intre a renunta si a impune – viata noastra nu este un proces autentic de crestere. Oamenii maturi sunt capabili sa faca, din cand in cand, compromisuri sanatoase si care aduc beneficii de ambele parti. A fi inflexibil si a crede ca lucrurile pot iesi mereu doar cum ne dorim ne va duce, mai devreme sau mai tarziu, la esec – indiferent ca acest esec se va numi divort, angajati neonesti, sefi abuzivi sau prieteni care ne evita.

Persona E Tenerezza

1. ANTROPOLOGIA DELLA TENEREZZA.

La tenerezza è un’attitudine umana inscritta in noi fin dalla nascita. Essa appartiene alla nostra identità più profonda e si qualifica come capacità di «sentire», che coinvolge tutto l’essere, aprendolo all’umanizzazione, all’incontro, alla com-passione e alla convivialità. È un affetto interiore vissuto con partecipazione viva, affettuosa e dinamica. È un’attitudine che orienta ad uscire dall’io per incontrarsi con il tu, tendendo verso di lui in un rapporto reale di dedizione e di reciprocità. La tenerezza si oppone a due atteggiamenti esistenziali molto diffusi e quasi sempre connessi tra loro: la durezza di cuore, intesa come barriera, muro, rigidità, chiusura mentale, e il ripiegamento su di sé come egocentrismo, incapacità di rivolgersi all’altro diverso da sé, rifiuto di dialogo e di scambio. La tenerezza, invece, è flessibilità, permeabilità, apertura di cuore, disponibilità al cambiamento, benevolenza e amorevolezza.

Guai quando il cuore umano non fosse più in grado di commuoversi. Se gli uomini e le donne perdessero la capacità di essere sensibili alle gioie e alle sventure degli altri, non ci sarebbe più futuro per l’umanità. La tenerezza non rappresenta dunque un optional, ma una vocazione profonda che umanizza la persona e la rende amorevole, capace di ascolto, di accettazione, di giusta stima e tolleranza. Essa apporta alle facoltà superiori una particolare carica di sensibilità, una capacità affettiva di condivisione di sé per gli altri, senza le quali la ragione si trasformerebbe in razionalismo e la libertà in dominio e prevaricazione. Al di fuori della tenerezza non c’è e non ci può essere autentica umanità.

Scrive Abraham Heschel: «Il grado di sensibilità per le sofferenze degli altri è l’indice del grado di umanità raggiunto… Il contrario dell’umanità è la brutalità, l’incapacità a riconoscere l’umanità del prossimo, l’incapacità a essere sensibili ai suoi bisogni, alla sua situazione». La tenerezza misura dunque il grado di umanità raggiunto dal singolo e dalla società.

Il sentimento della tenerezza è un ricco potenziale di sensibilità, volto all’accoglienza e al dono, allo scambio amicale e all’amabilità, ma esige di essere incanalato nella giusta direzione. Vivere l’esistenza con tenerezza non è un dato scontato: suppone un cammino di educazione e di disciplina, esige un itinerario ascetico e un’attuazione ordinata e determinata.

La persona che ha acquisito la tenerezza, valuta ogni incontro e circostanza con gli occhi del cuore prima che con gli occhi della mente. La capacità «visiva» della tenerezza sgorga da quel cuore che «racchiude in sé delle ragioni che la ragione non conosce» (B. Pascal). A. De Saint-Exupéry ha scritto: «Non si vede bene che col cuore. L’essenziale è invisibile agli occhi, lo si vede solo con gli occhi del cuore».

Gli occhi del cuore sanno andare oltre le apparenze e permettono di cogliere quell’essenziale che rimane invisibile alla percezione della sola mente, essendo raggiungibile solo dall’amore. L’affermazione di Saint-Exupéry corrisponde a una delle intuizioni più belle dei teologi medievali: «Ubi amor, ibi oculos», dove c’è l’amore, lì vi sono occhi che sanno vedere. Solo chi ama conosce. La capacità d’amare è in grado di andare oltre la soglia immediata degli eventi, facendo intuire orizzonti altrimenti impercettibili. E questa è la forza della tenerezza: una sapienza del cuore che nessuna scuola può insegnare, se non quella che sa iniziare all’amore.

2. LA TENEREZZA COME «STUPORE DI ESSERE».

Il primo passo è di percepire la bellezza del mondo e lasciarsi incantare da essa. Quando si è capaci di percepire la bellezza, tutto è riletto con gli occhi dell’amore e più niente è indifferente, ordinario, abitudinario. Ogni più piccola realtà del creato e della vita è sempre nuova e sorprendente. La tenerezza è emanazione di bellezza, uno stupore coscientizzato, consapevole. Tra stupore e tenerezza sussiste un profondo rapporto di reciprocità, al punto che l’uno non può stare senza l’altra: lo stupore è dono della tenerezza, e la tenerezza è dono dello stupore. La capacità di provare tenerezza manifesta un modo di pensare e di guardare all’esistenza umana con benevolenza (voler bene). «Tenerezza è dire grazie con la vita; e ringraziare è gioia perché è umile riconoscimento di essere amati» (B. Forte).

La tenerezza è delicatezza e incanto per la bellezza del mondo e la ricchezza spirituale di cui ogni essere umano è portatore, e sgorga come espressione di un animo capace di partecipare al canto dell’universo e di orientare il proprio essere all’Assoluto dell’Amore. Scrive Giovanni Paolo II: «L’uomo non può vivere senza amore. Egli rimane per se stesso un essere incomprensibile, la sua vita è priva di senso se non gli viene rivelato l’Amore, se non si incontra con l’Amore, se non lo sperimenta e non lo fa proprio, se non vi partecipa vivamente» (RH 10).

All’aprirsi fiducioso dell’uomo al mondo e al suo Creatore, corrisponde un rendersi disponibili al cambiamento di sé, allo scambio e all’incontro con l’altro, percependo la propria realtà esistenziale in quella dimensione più alta che è data dalla coscienza che la nostra vita è dono di Dio, e il nostro compito è di trasformarla in dono a lui e al prossimo. Scrive L. Buscaglia: «La vita è il dono che Dio ci ha fatto. Il modo in cui la viviamo è il dono che noi facciamo a Dio. Facciamo in modo che sia un dono fantastico».

Il risultato sarà la disponibilità a relazioni positive, di reciprocità e di condivisione affettuosa. La prova della presenza della tenerezza in noi si ha quando gli altri si trovano a proprio agio con noi, quando si sentono amati; quando gli altri ci percepiscono come un dono e una ricchezza di umanità per la loro esistenza. Vivere la tenerezza è far sentire bene gli altri, realizzando relazioni rispettose e costruttive di amicizia e di partecipazione. Scrive M. Cristina Bartolomei: «La tenerezza è reciprocità paritaria, assenza di sottomissione, cancellazione della figura del dominio, del padrone e del suddito, scoperta e creazione di rapporti che rinunciano al catartico teatro delle figure dell’inimicus (il nemico privato) e dell’hostis (il nemico pubblico); che rinunciano all’opposizione tra centro e periferia: dove il centro è ogni «io», e la periferia sono «gli altri».

Per la tenerezza gli «altri» non sono un’astrazione, ma persone in carne e ossa, con un nome e un volto, una storia, delle attese e dei sogni; persone che attendono uno sguardo, un sorriso, che hanno bisogno di contatti solidali, di amicizia e di amorevolezza. La tenerezza non è e non può essere una forma di incontro superficiale, anonimo o massificante. Aveva ragione don Lorenzo Milani quando, nella sua Lettera ad una professoressa, riteneva che dire di amare tutti equivale a dire di non amare nessuno e aggiungeva in modo crudo, ma eloquente: «Le maestre sono come i preti e le puttane. Si innamorano alla svelta delle creature. Se poi le perdono, non hanno tempo di piangere».

La tenerezza porta a sentire ciò che l’altro sente, mettendosi al suo posto, entrando nei suoi pensieri e nel suo cuore e partecipando in prima persona alla sua situazione, fino a farsene carico. Solo chi sa vivere questo decentramento dal proprio io e il concentramento verso il tu, prendendosi cura di lui, specialmente se si trova nel bisogno e nella difficoltà, è in grado di porre le basi per risposte o attitudini di autentica tenerezza. Assumere la tenerezza e viverla non è per niente un dato scontato; al contrario, richiede un lungo tirocinio e un’ascesa attenta, paziente e perseverante:

teneri non si nasce, si diventa.

3. LA TENEREZZA COME «FORZA DELL’UMILE AMORE».

La tenerezza come «forza dell’umile amore» è l’umiltà di accettare sé e i propri limiti, facendosi teneri con se stessi; e l’umiltà di accettare gli altri per quello che sono, con bontà di cuore e generosità, facendosi teneri verso di loro. Questa tenerezza ha un contenuto descritto in modo mirabile dal monaco russo Stàrets Zòsima, ne I fratelli Karamazov come dono di percezione nuova del reale che sgorga da Dio e a lui riconduce, passando per un amore dolce e delicato verso ogni persona, il creato e i bambini: «Fratelli, non temete il peccato degli uomini, amate l’uomo anche nel suo peccato, perché questa immagine dell’amore di Dio è anche il culmine dell’amore sopra la terra. Amate tutta la creazione divina nel suo insieme e in ogni granello di sabbia. Amate ogni fogliuzza, ogni raggio di sole ! Amate gli animali, amate le piante, amate ogni cosa ! Se amerai tutte le cose, coglierai in esse il mistero di Dio. Coltolo una volta, comincerai a conoscerlo senza posa ogni giorno di più e più profondamente. E finirai per amare tutto il mondo di un amore ormai totale e universale… Amate particolarmente i bambini, essi sono senza peccato, come gli angeli, e vivono per la nostra tenerezza, per la purificazione dei nostri cuori, e sono per noi come un’indicazione. Guai a chi offende i pargoli !… Alcuni pensieri, specialmente alla vista del peccato umano, ti rendono perplesso, e ti domandi: ‘Devo ricorrere alla forza o all’umile amore ?’. Decidi sempre: ricorrerò all’umile amore. Se prenderai una volta per tutte questa decisione, potrai soggiogare il mondo intero. L’amore umile è una forza formidabile, la più grande di tutte, come non ce n’è un’altra».

La forza dell’umile amore al posto della brutalità della forza: questa è la decisione che si assume quando si sceglie di vivere la tenerezza, convinti che essa costituisce la leva più grande per sollevare il mondo. Il mistero di Gesù di Nazaret, come vedremo in seguito, la sua scelta di un messianismo di povertà e di umiliazione e la sua croce si pongono in modo radicale e totale nella linea della «forza dell’umile amore», in un paradosso di onnipotenza della tenerezza che si fa icona fondante della Chiesa e progetto di salvezza del mondo. Il problema è che gli uomini riconoscano la novità inaudita di questo evento e abbiano il coraggio di superare i loro schemi centrati solo sul potere e sull’avere.

San Francesco è un’irruzione della tenerezza e della gioia di vivere insieme, un trionfo della compassione e della tenerezza, un campione di rigore e di tenerezza verso i poveri, un esempio straordinario di vita in grado di rinnovare la Chiesa e il mondo.

La tenerezza non è per i pavidi o i vili, ma per i forti, per coloro che sono capaci di generosità e di responsabilità. La scelta della tenerezza è tale solo quando racchiude in sé la fortezza. Essere teneri con fortezza e forti con tenerezza è uno dei più alti gradi di perfezione morale.

Per arrivare a vivere la tenerezza autentica bisogna percorrere un lungo cammino di disciplina spirituale, di impegno ascetico e perfino di penitenza, per poter dominare l’egoismo racchiuso in noi e gestire le pulsioni istintive in modo maturo. Scrive Leonardo Boff in Francesco d’Assisi. Un’alternativa umana e cristiana: «Francesco conquistò a caro prezzo la sua libertà e il fascino di una vita vissuta nella sua piena espressione, grazie al rigore delle sue penitenze. Questo è il segreto del fascino che irradia dal suo pàthos per la vita. La penitenza, apparentemente tanto disumana, costituisce il prezzo da pagare per la sua profonda umanità. La tenerezza vera nasce dal rigore».

4. FONDAMENTO ANTROPOLOGICO DELLA TENEREZZA.

La tenerezza come «stupore di essere» e «forza dell’umile amore» trova il suo fondamento antropologico nel cuore stesso della persona umana, nella sua vocazione all’amore e alla comunione, come riflesso del suo essere creato a immagine e somiglianza di Dio. È da questo presupposto essenziale di antropologia teologica che deriva la profonda aspirazione dell’essere umano a realizzarsi come «essere di tenerezza» e il suo sogno di una città dell’uomo come «città della tenerezza».

Dio vive in se stesso un’eterna dedizione d’amore. In lui Amore e Essere si identificano: il Padre, l’eterno Amante, il Figlio, l’eterno Amato del Padre, lo Spirito Santo, l’eterno Amore del Padre e del Figlio. Un solo Essere-Amore, eternamente dono, accoglienza e condivisione.

Nella misura in cui la persona, uomo e donna, è creata come riflesso e attuazione dell’esistenza della Trinità, sua immagine e somiglianza, la sua vocazione originaria sarà la vocazione all’amore e alla comunione. Scrive Giovanni Paolo II nella Familiaris consortio: «Dio ha creato l’uomo a sua immagine e somiglianza: chiamandolo all’esistenza per amore, l’ha chiamato nello stesso tempo all’amore. Dio è amore e vive in se stesso un mistero di comunione personale di amore. Creandola a sua immagine e continuamente conservandola nell’essere, Dio inscrive nell’umanità dell’uomo e della donna la vocazione, e quindi la capacità e la responsabilità dell’amore e della comunione. L’amore è, pertanto, la fondamentale e nativa vocazione di ogni essere umano. In quanto spirito incarnato, ossia anima che si esprime nel corpo e corpo informato da uno spirito immortale, l’uomo è chiamato all’amore in questa totalità unificata. L’amore abbraccia anche il corpo umano e il corpo è reso partecipe dell’amore spirituale. La rivelazione cristiana conosce due modi specifici di realizzare la vocazione della persona umana, nella sua interezza, all’amore: il matrimonio e la verginità. Sia l’una che l’altra, nella forma loro propria, sono una concretizzazione della verità più profonda dell’uomo, del suo essere a immagine di Dio» (FC 11).

Nella vocazione al matrimonio e nella vocazione alla verginità la tenerezza ha un ruolo fondamentale, dando contenuto ed espressione vitale alla vocazione nativa e fondamentale della persona all’amore e alla comunione. Solo con la tenerezza si diviene testimoni credibili di umanità e di vita autenticamente cristiana e si contribuisce a edificare il mondo secondo il progetto di Dio.

La famiglia è il luogo primario, fondamentale e indispensabile, di questa testimonianza, il primo spazio in cui si scopre la tenerezza, si sperimenta e si impara a viverla. I consacrati, da parte loro, sono portavoce particolari della tenerezza di Dio tra gli uomini. Come i profeti sono chiamati a proclamarla a tutti, anche a costo della vita. La loro assenza priverebbe la comunità umana di una luce di cui non può fare assolutamente a meno se vuole edificarsi in modo pienamente umano e umanizzante.

Il discorso della tenerezza è particolarmente rilevante per la sessualità e per la sua realizzazione in forma pienamente umana, in grado di superare il rischio di una sua riduzione a sola genitalità o a gioco. Se la dimensione sessuata del corpo, al maschile o al femminile, fa parte della vocazione costitutiva della creatura umana, essa viene vissuta nel suo contesto reale solo se conduce l’uomo e la donna (sia nella vocazione al matrimonio che in quella di speciale consacrazione a Dio) a realizzare un’esistenza d’amore e di comunione. Anche quando – come nel celibe volontario – la sessualità non viene esercitata nelle sue espressioni genitali, essa rimane un dinamismo che orienta al dono, all’accoglienza e alla condivisione. Una simile visione si oppone direttamente alla concezione egocentrica della sessualità dominante nella nostra cultura che punta tutto sul principio del piacere individuale, dissociando il gesto sessuale dall’amore e privatizzando la sessualità come un bene di consumo da gestire in modo disimpegnato. Scrive W. Kasper: «La sessualità è destinata ad essere forma di espressione e strumento essenziale della comunicazione interpersonale. Solamente nella misura in cui viene integrata in rapporti personali essa può essere realizzata umanamente; al di fuori di condizioni personali essa conduce invece alla disintegrazione e alla degradazione della persona umana».

La tenerezza è quel sentimento che fonda la realizzazione umana della sessualità, orientando a superare l’egocentrismo infantile e spingendo a vivere il gesto sessuale come scambio personale, paritario e reciproco, impegno di crescita nell’amore. È infatti la tenerezza che fa sperimentare l’alterità come un valore positivo da accogliere con rispetto e a cui rivolgersi con stupore e apprezzamento. Scrive E. Fuchs: «Fra il desiderio e la sessualità si apre una via di umanizzazione nella quale la tenerezza, che è riconoscimento stupito dell’alterità dell’altro, dà significato al desiderio e in cui il desiderio, forza di vita e dono di gioia, diventa sorgente di ogni tenerezza possibile».

La tenerezza offre dunque quello che la sessualità da sola non può dare: offre il senso della meraviglia e della gratuità, la spiritualità dell’amore e della comunione, la gioia stupita dell’incontro. Solo nella tenerezza la sessualità conserva la freschezza di un amore sempre colmo di novità.

5 NOSTALGIA DI TENEREZZA.

La tenerezza va cercata come una promessa o una cima da conquistare. Vivere è aprirsi alla vita, imparando ad amare e ad essere amati, in un cammino di crescita e di sviluppo talvolta faticoso, ma sempre esaltante e ricco di scoperte. La tenerezza è il frutto e la ricompensa di un itinerario in salita, verso la pienezza, verso il Signore della vita e dell’amore. Scrive Teilhard de Chardin: «Vogliamo dunque essere felici ? Lasciamo gli stanchi e i pessimisti scivolare indietro. Lasciamo i gaudenti sdraiarsi borghesemente sul pendio. E aggreghiamoci senza esitazione al gruppo di coloro che vogliono arrischiare la scalata, sino all’ultima vetta. In avanti».

Il dono della tenerezza è la gioia, e per ottenerla vale la pena di compiere ogni sacrificio e di accettare ogni fatica o rinuncia. Il risultato finale di tutto questo cammino sarà il dono della «sapienza del cuore» che nasce dall’amore e che rende splendida la vita.

Il nostro cuore custodisce in sé aspirazioni infinite. Scrive Sant’Agostino nelle Confessioni: «Grande sei, o Signore, degno di somma lode; grande è la tua potenza, senza limiti la tua sapienza… L’uomo, particella della tua creazione, vuol cantare le tue lodi. Tu lo sproni, affinché gusti la gioia di lodarti, poiché ci hai creati per Te e il nostro cuore non ha pace finché non riposa in Te».

La creatura umana, proprio perché creata a immagine di Dio, è originariamente aperta all’Infinito. Tutto il suo essere è orientato verso l’alto. È in tale dimensione di trascendenza di se stessi che si nasconde il segreto più profondo della tenerezza; ed è al suo interno che si colloca il lieto annuncio dell’evento della tenerezza di Dio, manifestatasi nella venuta del suo Figlio Gesù. Cristo porta all’uomo la tenerezza, quella vera, che conduce alla gioia dell’amore infinito. Questa tenerezza, che è dono di grazia, permette all’uomo di realizzare il suo sogno d’infinito. Il vangelo è l’annuncio che ciò che era impossibile all’uomo è stato reso possibile da Dio. L’evento di Gesù di Nazaret costituisce la massima espressione della tenerezza come salvezza e dono di grazia, capace di realizzare l’orientamento della creatura umana verso Dio.

Il Rapporto Coi Libri

Da bambino sognavo di diventare un medico veterinario e di avere una casa in campagna. Nella mia casa, in pietra, immaginavo di avere una stanza speciale con un caminetto e tutte le pareti rivestite da scaffali per accogliere i libri. Non sono diventato un medico veterinario ma sogno ancora il casolare in pietra e legno con una stanza piena di libri, e il caminetto. Progettavo la forma della casa e delle stanze e arredavo la „biblioteca” con l’amore e l’immaginazione che talvolta si ha nel pensare alla cameretta per un figlio. I libri sono sempre stati miei compagni fedeli. Presenze importanti che avevano, ed hanno, il doppio ruolo di divertirmi e di nutrirmi il pensiero. Ogni scrittore fornisce questo particolare cibo per l’intelletto componendo con le parole la forma e la sostanza che veicola i concetti, che sono l’essenza del nutrimento. Se pensiamo le cose e le esprimiamo sempre con le stesse parole perdiamo in freschezza di espressione. Lo scrittore fornisce un punto di vista differente di concetti e sentimenti comuni a tutti e questo permette di comprendere meglio anche noi stessi, quello che abbiamo dentro. Questo è uno dei valori dei libri per me. Non solo viene veicolata informazione ma viene fornita in modo da vedere le cose da altre angolazioni utili. Oggi, mentre stavo leggendo, mi sono resa conto di essere fortunata a saper leggere. Non mi ero mai soffermata su questa semplice constatazione. Sembra che sia la cosa più facile e naturale ma se si pensa che qualcuno non può farlo con altrettanta facilità si comprende che ciò che abbiamo è prezioso. Oggi c’è anche la tecnologia che aiuta e un libro in carta può non essere più necessario. Ma io, se i libri in „carne e ossa”, scusate, in „carta e rilegatura”, non ci fossero più sentirei di aver perduto molto, davvero molto. E’ la presenza stessa del libro, con la sua materia, che comunica, è il suo corpo che teniamo tra le mani e se ce ne rendiamo conto riusciamo anche ad averne cura, evitando di rompere, sgualcire, graffiare, piegare, strappare pagine alla sua esistenza. Il libro è un custode integerrimo del sapere e mostra senza pudore tutto di sé tramite le parole che gli vengono affidate. Il libro è dunque anche un ambasciatore dei più eleganti. Il libro accetta con pazienza anche qualche lacrima che il lettore può lasciar cadere sulle sue pagine, capisce che va bene così. Il libro accetta anche le sottolineature perché lo studente che lo ha con sé possa incrementare la sua conoscenza. Vecchi libri, centenari che non mostrano la loro età, sono un vanto di collezionisti, e chissà che loro, ben ordinati in qualche biblioteca prestigiosa, nottetempo, non ridano un po’ di questi strani esseri viventi che li amano tanto. Nella mia stanza speciale vorrei avere libri di ogni tipo, oltre a quelli della mia collezione tematica, e vocabolari di ogni lingua per rendere le distanze tra le parole più sottili possibile. Ogni volta che entro in libreria mi comporto come un goloso che passa vicino alla pasticceria preferita. Se non posso trattenermi cerco di non guardare troppo chiaramente, altrimenti esco di lì a chiusura, buttata fuori a pedate dai commessi. Poco denaro in tasca fa il resto, quindi esco prima che mi caccino via. Ogni libro è un essere completo e se lo scegli ti accompagna sempre, ovunque tu vada. Ogni storia ti arricchisce di immagini e di immaginazione e leggere è una meravigliosa ginnastica mentale. Se un libro ti dà tanto come si fa poi a liberarsene ? Come si può pensare di buttarlo via una volta letto ? Al massimo se non ci ha entusiasmati troppo si può fare in modo che altri che non lo hanno letto lo possano dunque leggere. Trovo molto bella l’idea che in ospedale, in alcune sale d’aspetto, ci siano scaffali con libri che tutti possono consultare. Immagino così che la mia stanza speciale piena di libri possa farmi sentire una vibrazione particolare quando entro. Senza libri alle pareti mi sembra che ci sia poco calore, che la voce rimbombi alla ricerca inconscia di un confronto con parole diverse che si affacciano dalle costole dei libri, che però non ci sono. La loro assenza sembra così una perdita. Qualche volta è pur vero che non ho voglia di leggere nulla ma so che loro sono sempre lì che aspettano che li consideri. Specialmente quelli che ho portato a casa e che ancora non ho letto, oltre a quelli che ho lasciato fermi a metà con un segnalibro di fortuna. Forse, se sono completamente sincera con me stessa, posso ammettere che so perché i libri per me sono così importanti. Chi ha la fortuna di crescere tra tanti amici sinceri ha anche le loro parole, le loro storie, i loro punti di vista, le loro avventure e disavventure, i loro consigli e i loro insegnamenti, così l’apprendimento viene soltanto integrato con i libri. Nel mio caso, l’anonimato cittadino e quel che è stato il mio percorso di sviluppo mi hanno portato la compagnia quasi esclusiva dei libri. Una sorta di imprinting dell’età evolutiva mi fa sentire i libri come compagni di viaggio, fratelli quasi, di molte delle avventure sognate. Quello che ho imparato da loro è stato moltissimo e devo altrettanto ad autori più o meno conosciuti. Ho sviluppato anche un legame da sesto senso con i libri, infatti, a seconda di come mi sento o dei chiarimenti interiori dei quali ho bisogno, trovo un libro che mi chiama da qualche parte, libreria o bancarella dell’usato che sia. E’ una sensazione che non si spiega bene a parole, ma bisogna viverla e sentirla con la propria pelle. L’incontro con il libro che racchiude in sé le parole delle quali hai bisogno è come raggiungere una meta, lì tra quelle pagine c’è una possibile soluzione o, meglio, c’è la chiave di lettura alternativa che sostituisce o integra ciò che c’è in te e che ti fa comprendere le cose. Ovviamente dipende molto dal tipo di lettura ma qualche volta ci si può sorprendere a capire qualcosa anche leggendo una ricetta di cucina. Grazie, dunque, a voi tutti, miei preziosi, cartacei, compagni di viaggio.

Dialog

Dialog:
– Ma iubesti ?
– Poftim ?
– Ma iubesti ?
– Conteaza ?
– Bineinteles ca da ! De ce esti cu mine daca nu ma iubesti ?
– Pentru ca vreau.
– Nu e un motiv. Eu sunt cu tine, deci te iubesc.
– Ce motiv stupid. Poti sa iubesti pe cineva dar sa nu fii cu el. Se intampla mereu.
– Raspunde-mi la intrebare. Ma iubesti ?
– De ce naiba iti pasa atat de mult ?
– Pur si simplu.
– Bine, bine, te iubesc.
– O spui doar asa…
– Dar ce vrei sa spum ? Am facut tot ce am putut ca sa fii fericita si tu tot imi pui intrebari aiurea.
– Nu inteleg ce e atat de rau la faptul ca vreau sa stiu raspunsul la o simpla intrebare…
– Ei bine, nu ! Nu te iubesc.
– Atunci de ce esti cu mine ?
– Pentru ca esti singura persoana care are incredere in mine. Esti singurul lucru bun din viata mea.
– Dar nu are sens. Atunci de ce nu poti sa spui un simplu „te iubesc” ?
– Pentru ca tot ceea ce eu iubesc dispare.
– Poftim ?
– M-ai auzit. Am vazut dragostea pierind sub ochii mei si nu vreau sa ma traiesc o data asta.
– Eu nu o sa plec…
– Poftim ?
– Si tu m-ai auzit. Nu o sa plec niciodata. Te iubesc.
– Minti !
– Nu. Doar priveste. O sa fiu aici si maine si multi ani de acum incolo. Iti promit.
– Nu am atat de multa rabdare.
– Atunci va trebui sa te invat.
– Dupa ceai, poate ?
– Da, la un ceai este intotdeauna un bun moment de inceput.

Social Media

De ce socializeaza oamenii ? Aseara, pe TV5 Monde, a fost un reportaj despre „de ce socializeaza adolescentii ?”, in care, o pustoaica de 12 ani a fost intrebata ce simte cand cineva ii scrie pe FB, Twitter sau IM. A raspuns fara sa se gandeasca: confort, liniste si siguranta ! Concluzia a fost simpla: nu conteaza continutul mesajelor, ci frecventa lor. Mesajele sunt simple, de genul „te iubesc” ori „like”. Tinerii au nevoie de o permanenta confirmare a prieteniei. Vor sa stie ca sunt priviti de catre prieteni, felicitati sau consolati. Daca aveti curiozitatea sa pricepeti ceva din milioanele de linii de mesaj, lasati-va pagubasi. Esenta socializarii online este cu totul alta. Reporterul a mai intrebat-o pe pustoaica, ce a facut si ce a simtit cand, in urma cu o luna, i-a murit catelul ? – Am scris pe FB, unde am primit sute de mesaje. – Cu mama ta ai vorbit ? I-ai impartasit sentimentele ? – Nu, deloc ! Mi-a fost nu stiu cum sa-i spun ce simt. Am plans in fata calculatorului.

Din pacate, trebuie sa recunoastem ca vremurile in care oamenii scriau scrisori au apus demult. Cu putin timp in urma mi-am manifestat dezamagirea ca siturile de socializare sunt cam sterile. Nu au continut. Ma rog, am spus-o putin mai nuantat: e o… labareala continua ! Corect, insa desi atunci eram convins ca am dreptate, se pare ca exista doua fete ale fenomenului. Una este cea vizibila, a miilor de poze cu flori, catei, masini, nuduri si peisaje fantastice, clipuri cu „te amor”, retete de bucate si multe alte amanunte. Detalii care, pentru cineva venit de pe alta planeta si care vrea sa afle despre cunostintele pamantenilor, sunt informatii absolut sterile. Si o alta fata, cea dezvaluita la inceput, care arata ca esenta siturilor de socializare nu este de a „furniza informatie”, ci de a apropia oameni. Cum, nu stiu daca ati urmarit pe Discovery o ceata de cimpanzei care, cand nu cauta hrana si fac sex, se purica cat ii ziua de lunga. Exact cam ce fac cei care frecventeaza siturile amintite ! Bine, eu am definit fenomenul mai empric, pentru ca mai elevat se cheama social-media. Fenomen care este atent speculat de agentiile de publicitate.

Miracole Mici Si Suflete Mari… Simona Sima…

Povestea aici…
Astazi am sa va prezint o poveste pe care am urmarit-o cu lacrimi in ochi si cu certitudinea ca in fata mea se vorbeste despre un miracol.
Nu un miracol din acelea pe care mintea nu le poate concepe, ci un miracol mic, simplu, pe deplin omenesc. Miracolul incluziunii, al compasiunii si al demnitatii umane.

Alberto Cairo este mesagerul acestui miracol, intr-o poveste de razboi din Afganistanul anilor ’90. Urmarind discursul lui, mi-am reconfirmat banuiala ca, poate, si asta e una din misiunile razboiului: sa scoata la iveala tot ce se afla mai bun in sufletele noastre de fiinte omenesti.

„traiesc in afganistan de 21 de ani. Lucrez pentru crucea rosie si sunt fizioterapeut. Creez brate si picioare – dar asta nu e tot. Facem mai mult de atat. Oferim pacientilor, afganilor infirmi, sansa de a se recupera fizic si de a se integra in societate. E un plan logic, dar nu a fost mereu asa. Multi ani, le-am oferit doar proteze. Ne-a luat multi ani ca programul sa devina ce e acum.

Azi vreau sa va impartasesc o poveste, povestea unei mari schimbari si povestea oamenilor care au facut aceasta schimbare posibila. Am ajuns in afganistan in 1990 ca sa lucrez intr-un spital pentru victimele razboiului. Spitalul nu doar pentru victimele razboiului, ci pentru toti pacientii. Lucram si intr-un centru ortopedic. Acolo realizam proteze pentru picioare. Pe vremea aceea ma aflam intr-o situatie ciudata. Nu ma simteam pregatit pentru acea slujba. Aveam atatea de invatat. Foarte multe lucruri erau noi pentru mine. Dar era o slujba grozava. De indata ce luptele s-au intensificat, programul de reabilitare fizica a fost suspendat. Alte lucruri erau prioritare. Centrul ortopedic a fost inchis pentru ca reabilitarea fizica nu era o prioritate. A fost o senzatie ciudata. Oricum, de fiecare data cand tin acest discurs si nu e prima data sunt emotionat. E ceva legat de trecut. Au trecut 21 de ani, dar amintirea lor e inca vie. Asadar, in 1992 mujahedinii au preluat conducerea afganistanului. Centrul ortopedic a fost inchis. Am fost trimis sa lucrez pentru cei fara adapost, refugiatii din interiorul tarii. Dar intr-o zi s-a intamplat ceva. Ma intorceam de la o actiune de impartire a hranei intr-o moschee unde zeci si zeci de oameni traiau in conditii grele. Vroiam sa ajung acasa. Conduceam. Cand vrei sa uiti nu vrei sa te privesti in jur, ci doar sa te inchizi in camera ta si sa spui: „destul !” o bomba a cazut in apropierea masinii mele – bine, destul de departe, dar zgomotul a fost puternic. Toti au disparut de pe strazi. La fel si masinile. M-am adapostit. Doar o silueta ramasese in mijlocul drumului. Era un barbat intr-un scaun cu rotile – incerca cu disperare sa fuga. Nu sunt foarte curajos, trebuie sa recunosc, dar nu am putut sa il ignor am oprit masina si m-am dus sa il ajut. Omul nu avea picioare si avea doar un brat. In spatele lui era fiul sau, rosu la fata, incercand sa isi impinga tatal. L-am dus la adapost. L-am intrebat: „ce cautai pe strada daca esti infirm ?” „muncesc”, mi-a raspuns. Ce lucra, m-am intrebat. Apoi am pus o intrebare si mai tampita. „de ce nu ai proteze ? De ce nu ai proteze pentru picioare ?” „crucea rosie e inchisa”, mi-a raspuns. Fara sa ma gandesc, i-am spus: „vino maine. Iti vom da proteze.” omul, pe numele lui mahmoud, si copilul, rafi, au plecat. Apoi mi-am zis: „dumnezeule ! Ce am spus ? Centrul era inchis, nu era personal. Poate ca instalatiile nu mai functionau. Cine ii va face protezele ?” am sperat ca nu o sa vina. Asa aratau strazile din kabul in acele zile. Mi-am spus ca ii voi da niste bani.

Urmatoarea zi, m-am dus la centrul ortopedic. Am vorbit cu portarul. Eram gata sa ii spun: „uite, daca vine cutare om maine, spune-i ca am comis o eroare. Nu se poate face nimic. Da-i niste bani.” dar mahmoud si fiul lui erau deja acolo. Si nu erau singuri. In jur de 15, 20 de oameni infirmi asteptau. Erau si cativa angajati. Printre ei era mana mea dreapta, najmuddin. Portarul mi-a spus ca vin in fiecare zi sa vada daca centrul se deschide. I-am spus: „nu. Trebuie sa plecam. Nu putem sa stam aici.” zona era bombardata – nu foarte aproape – dar puteai auzi zgomotul. „nu putem ramane aici, e periculos. Nu e o prioritate.” dar najmuddin mi-a spus: „asculta, suntem aici. Cel putin putem sa reparam proteze stricate si sa incercam sa facem ceva pentru oamenii ca mahmoud.” am spus: „nu. Nu putem face asta. E foarte periculos. Avem alte treburi.” dar au insistat. Cand ai 20 de oameni in fata ta, privindu-te, si trebuie sa iei o decizie…

Am inceput sa facem reparatii. Unul dintre fizioterapeuti a spus ca mahmoud ar putea primi o proteza, dar nu imediat. Picioarele ii erau umflate si genunchii rigizi si avea nevoie de pregatire. Credeti-ma, eram ingrijorat pentru ca incalcam regulile. Faceam ceva ce nu ar fi trebuit sa fac. Seara, m-am dus sa vorbesc cu sefii la sediul central, si i-am mintit, spunandu-le: „ascultati, vom incepe sa lucram vreo doua ore pe zi, facem doar cateva reparatii.” poate unii dintre sefi sunt aici.

Si am inceput. Lucram in fiecare zi pentru cei fara adapost. Si najmuddin era acolo, facea de toate, tinea evidenta pacientilor. Imi spunea: „ne vin pacienti.” stiam ca nu puteau sa vina mai multi pacienti din cauza luptelor. Dar oamenii veneau. Si mahmoud venea in fiecare zi. Incet, incet, saptamana dupa saptamana, picioarele lui isi reveneau. „ciotul” sau proteza initiala era gata si a inceput adevarata recuperare fizica. Venea in fiecare zi, trecand linia frontului. Am trecut si eu de cateva ori linia frontului, exact pe acolo pe unde treceau mahmoud si fiul lui. Era ceva atat de sinistru, incat eram surprins ca pot sa o faca zilnic.

Dar ziua cea mare a sosit. Mahmoud urma sa isi primeasca noile sale picioare. Era o zi frumoasa de aprilie, imi amintesc. Kabulul in aprilie e frumos, plin de trandafiri, de flori. Nu puteam sta inauntru, cu toti sacii de nisip la ferestre, intr-o camera intunecata. Asa incat am ales un loc in gradina. Mahmoud si-a pus protezele, ceilalti pacienti au facut la fel si au inceput sa faca ultimele exercitii inainte sa plece.

Deodata au inceput luptele. Doua grupari de mujahedini se luptau. Puteam auzi suieratul gloantelor prin aer. Ne-am grabit cu totii spre adapost. Mahmoud si-a luat fiul, eu pe altcineva. Toti se agatau de ceva. Si am fugit. Cincizeci de metri e o distanta mare cand esti complet expus, dar am reusit sa ajungem la adapost. Gafaiam cu totii. Apoi l-am auzit pe rafi spunandu-i tatalui sau: „tata, alergi mai repede ca mine”. (rasete) „desigur, a raspuns mahmoud. Pot sa alerg si tu poti sa mergi la scoala acum. Nu mai trebuie sa stai toata ziua cu mine sa imi impingi scaunul cu rotile”. Mai tarziu, i-am dus acasa. Nu voi uita niciodata cum mahmoud si fiul sau mergeau impreuna, impingand scaunul cu rotile gol. Atunci am inteles ca reabilitarea fizica e o prioritate.

Demnitatea nu poate astepta vremuri mai bune.

De atunci nu am inchis centrul nicio zi. Am intrerupt uneori activitatea pentru cateva ore, dar nu am inchis niciodata. L-am intalnit pe mahmoud dupa un an. Arata bine – era putin mai slab. Trebuia sa isi schimbe protezele – avea nevoie de unele noi. L-am intrebat ce face fiul sau. Mi-a spus ca e la scoala, ca se descurca binisor. Dar mi-am dat seama ca mai era ceva. „ce e ?”, l-am intrebat. Transpira. Era stanjenit. Statea in fata mea, cu capul plecat. „m-ai invatat sa merg. Iti multumesc mult. Acum ajuta-ma sa nu mai fiu cersetor”. Asta era „slujba” lui. „copiii mei cresc. Mi-e rusine. Nu vreau sa fie necajiti la scoala de alti elevi.” „in ordine”, am spus. Ma gandeam cati bani aveam in buzunar. Vroiam sa ii dau bani. Era calea cea mai usoara. Mi-a citit gandurile si mi-a spus: „vreau o slujba”. Apoi a mai spus ceva ce nu voi uita toata viata mea. „sunt un rebut de om, dar daca ma ajuti, sunt gata sa fac orice, chiar sa ma tarasc pe jos.” apoi s-a asezat. M-am asezat si eu, aveam pielea ca de gaina.

Infirm, cu un singur brat, analfabet, neinstruit – ce slujba sa ii dau ? Najmuddin mi-a spus ca avem un loc vacant in atelierul de tamplarie. „ce ?! Opreste-te !”, i-am spus. „trebuie sa marim productia de proteze pentru picioare. Trebuie sa angajam pe cineva sa lipeasca si sa insurubeze talpile protezelor. Trebuie sa marim productia”. „pardon !?” nu imi venea sa cred. Apoi mi-a spus: „putem sa modificam masa de montaj, sa punem un scaun special, o nicovala, o menghina speciala, poate chiar o surubelnita electrica.” „asculta-ma ! E o nebunie. Si chiar o cruzime sa te gandesti la asa ceva. E o linie de productie rapida. E o cruzime sa ii ofer o slujba pe care stiu ca nu o poate face”. Dar nu poti sa discuti cu najmuddin. Nu am putut sa obtin decat un fel de compromis. O saptamana de proba – nicio zi in plus. O saptamana mai tarziu, mahmoud era cel mai rapid de pe linia de productie. I-am spus lui najmuddin: „e o smecherie. Nu imi vine sa cred.” productia crescuse cu 20%. „e o smecherie la mijloc”, am spus. Am cerut sa se faca verificari. Asa era.

Najmuddin mi-a spus ca mahmoud vroia sa dovedeasca ceva. Am inteles ca gresisem iar. Majmoud statea mai drept. Il vad stand in spatele mesei de montaj, zambind. Era un alt om, era din nou semet. Am inteles ca ceea ce il facea pe el sa stea drept – da, erau picioarele, stiu – dar in primul rand, era demnitatea lui. Isi regasise demnitatea datorita acelei slujbe. Am inteles asta. Apoi am implementat o strategie complet noua. Am decis sa angajam cat de multi oameni infirmi posibil, sa ii instruim. Era strategia „discriminarii pozitive”, asa cum o numim acum.

Stiti ce ? E utila pentru toata lumea. Toata lumea beneficiaza de asta – cei angajati pentru ca au o slujba si isi pastreaza demnitatea. Dar si nou-venitii. Sunt 7000 in fiecare an – oameni care vin pentru prima data.

Ar trebui sa priviti chipurile acelor oameni cand isi dau seama ca cei care ii asista sunt ca ei. Uneori ii auzi minunandu-se. Si le vezi chipurile. Si mirarea se transforma apoi in speranta.

Iar pentru mine e mai usor sa instruiesc pe cineva care a stiut odata cum e sa ai o dizabilitate. Ei invata mult mai repede – motivatia, empatia pe care o pot stabili cu pacientul e complet diferita. Nu exista rebuturi de oameni.
Oamenii ca mahmoud sunt agentii schimbarii.
Si cand incepi schimbarea, nu te mai poti opri. Angajam oameni, da, dar am inceput sa facem proiecte de microfinantare, de educatie. Si cand incepi, nu te poti opri. Faci instruire vocationala, educatie la domiciliu pentru cei care nu pot merge la scoala. Terapia fizica nu se face doar in centrul ortopedic, ci si in casele oamenilor. Intotdeauna e o solutie mai buna. Cel cu haina alba e najmuddin. E foarte incapatanat. Am invatat multe de la oameni ca najmuddin, ca mahmoud, ca rafi. Ei sunt dascalii mei.

Imi doresc foarte mult ca acest mod de lucru, de gandire sa fie implementat si in alte tari. Sunt multe tari ca afganistan, unde e razboi. E posibil si nu e greu. Tot ce trebuie sa facem e sa ii ascultam pe oamenii pe care trebuie sa ii ajutam, sa ii implicam in procesul de luare de decizii si apoi sa ne adaptam. Asta e marea mea dorinta.

Sa nu credeti ca schimbarile din afganistan s-au terminat – nici pe departe. Noi continuam. Tocmai am inceput un program de sport – baschet pentru cei in scaunul cu rotile. Transportam scaunele cu rotile oriunde. Avem cateva echipe in partea centrala a afganistanului. La inceput, cand najmuddin mi-a spus dorim sa incepem acest proiect – am ezitat. Am spus nu, va puteti imagina. Nu, nu. Nu puteti. Apoi am pus intrebarea obisnuita: „e o prioritate ? Chiar e necesar ?” ar trebui sa ma vedeti acum. Nu lipsesc de la nicio sesiune de antrenament. In noaptea dinaintea meciului sunt nelinistit. Si ar trebui sa ma vedeti in timpul meciului. Strig ca un italian adevarat.

Ce urmeaza ? Care e urmatoarea schimbare ? Inca nu stiu, dar sunt sigur ca najmuddin si prietenii lui se gandesc deja la ea.

Il Messaggio Evangelico Sulla Tenerezza

La tenerezza non è un sovrappiù del messaggio evangelico sull’amore, ma il suo cuore, ed è la via di una sua piena e integrale attuazione. Il rapporto tra l’Antico e il Nuovo Testamento consiste nel passaggio da un «cuore di pietra» a un «cuore di carne», ossia da un cuore egoista e crudele a un cuore capace di amare teneramente.

Nella Bibbia il temine «cuore» indica il centro della persona, l’io, la coscienza, l’intelligenza, l’affettività, la capacità di decisione. Il «cuore» evoca le profondità dell’essere umano, il «luogo» di origine delle sue scelte di ordine morale, di amore o di odio, di pace o di violenza.

Il «cuore di Dio» significa soprattutto la tenerezza infinita con cui il Signore si fa vicino al suo popolo, lo perdona e lo ama, nonostante i suoi ripetuti tradimenti.

Le valutazioni dell’uomo superficiale e quelle di Dio sono diametralmente opposte: «l’uomo guarda l’apparenza, il Signore guarda il cuore» (1Sam 16, 7). Di fronte al Signore non è sufficiente un culto esterno o un comportamento morale puramente apparente, ma si richiede un culto e un comportamento che nasca dal cuore e conduca a vivere quanto si proclama con le labbra. Nel Libro di Isaia, Dio dice: «Questo popolo si avvicina a me solo a parole e mi onora con le labbra, ma il suo cuore è lontano da me» (29, 13).

Dio non si accontenta di una religiosità fatta di parole e gesti di culto, ma priva di giustizia e d’amore. L’ammonimento dei profeti è costante: «Cessate di fare il male, imparate a fare il bene, ricercate la giustizia, soccorrete l’oppresso, rendete giustizia all’orfano, difendete la causa della vedova» (Is 1, 10-18).

Tanto meno Dio può accettare che la nostra disponibilità ad amare sia ridotta a un gesto momentaneo: «Il vostro amore è come una nuvola del mattino, come la rugiada che all’alba svanisce» (Os 6, 4b).

1. DA UN «CUORE DI PIETRA» A UN «CUORE DI CARNE».

Dio darà agli uomini un cuore in grado di conoscerlo e di amarlo. Egli parla per mezzo di Ezechiele dicendo: «Darò loro un cuore nuovo e metterò dentro di loro uno spirito nuovo; toglierò dal loro petto il cuore di pietra e darò loro un cuore di carne» (11, 19); «Vi darò un cuore nuovo, metterò dentro di voi uno spirito nuovo; toglierò da voi il cuore di pietra e vi darò un cuore di carne» (36, 26).

Il passaggio dall’Antico al Nuovo Testamento è descritto come un trapianto di cuore, un togliere dall’uomo il vecchio cuore, duro come la pietra, e inserire in lui un cuore nuovo, tenero come la carne, cioè capace di amare veramente Dio e il prossimo.

Il comandamento: «Amerai il prossimo tuo come te stesso» (Lv 19, 18) si realizza instaurando relazioni di pace tra tutti gli esseri: «Le spade si trasformeranno in vomeri, le lance in falci; un popolo non alzerà più la spada contro un altro popolo e non si eserciteranno più nell’arte della guerra» (Is 2, 4). «Il lupo dimorerà con l’agnello, la pantera si sdraierà accanto al capretto, il vitello e il leoncello pascoleranno insieme» (Is 11, 6-8; 65, 25).

Queste profezie si realizzeranno nel tempo del Cristo che instaura una nuova civiltà dell’amore; essa sarà frutto della tenerezza misericordiosa del Signore.

2. IL VANGELO COME «RELIGIONE DEL CUORE NUOVO».

Il Nuovo Testamento si presenta come la piena realizzazione delle promesse e delle attese dell’Antico. San Paolo, riprendendo le parole di Ezechiele sul cuore di pietra e sul cuore di carne, descrive la comunità cristiana come una nuova lettera scritta dalla Spirito nell’intimo dei credenti e la pone in parallelo al dono della legge incisa su tavole di pietra al Sinai (Es 24, 12): «La nostra lettera siete voi, lettera scritta nei nostri cuori, conosciuta e letta da tutti gli uomini. È noto infatti che voi siete una lettera di Cristo composta da noi, scritta non con inchiostro, ma con lo Spirito del Dio vivente, non su tavole di pietra, ma sulle tavole di carne dei vostri cuori» (2Cor 3, 2-3).

Il tema del «cuore nuovo» è un tema centrale nei vangeli e non è esagerato dire che la religione evangelica è la «religione del cuore nuovo».

Nel vangelo secondo Matteo il cuore è presente fin dal discorso della montagna e indica una decisione e un’adesione che va oltre la semplice osservanza esteriore dei precetti ed è come la condizione indispensabile per poter diventare discepoli di Cristo. Solo i poveri, i piccoli, gli emarginati, i miti, i misericordiosi, i puri di cuore, gli operatori di pace e i perseguitati per il vangelo possono entrare nel Regno (Mt 5, 3-12).

Tutto parte dal cuore e tutto si gioca nel cuore: «Perché là dov’è il tuo tesoro, sarà anche il tuo cuore» (Mt 6, 1). La parola e l’agire rivelano lo stato del cuore: «Poiché la bocca parla dalla pienezza del cuore. L’uomo buono dal suo buon tesoro trae cose buone, mentre l’uomo cattivo dal suo cuore cattivo trae cose cattive (Mt 12, 34-35; 15, 18-19).

Il messaggio evangelico va percepito con il cuore, convertendosi ad esso e guardandosi dal maligno che tenta di «rubare ciò che è stato seminato nel cuore» (Mt 13, 19). Il culto non può essere solo delle labbra, ma del cuore (cfr Mt 15, 8 con Is 29, 13). Il perdono e la benevolenza devono nascere dal cuore (Mt 18, 35), altrimenti sono falsi. Ogni scelta dell’uomo sgorga da queste profondità ed è per questo motivo che ci è richiesto di amare Dio «con tutto il cuore» (Mt 22, 37).

Nel vangelo secondo Marco, Gesù constata più volte con rammarico la chiusura del cuore in coloro che lo seguono: «Rattristato per la durezza dei loro cuori» (Mc 3, 5; 8, 17). Gli stessi apostoli dimostrano spesso un «cuore indurito» (Mc 6, 52).

Nel vangelo secondo Luca, Maria ci è presentata come colei che «serbava tutte queste cose meditandole nel suo cuore» (Lc 2, 19. 51). Il «cuore» è il luogo dell’esperienza dell’incontro con il Risorto: «Non ci ardeva forse il cuore nel petto, mentre conversava con noi lungo la strada, quando ci spiegava le Scritture ?» (Lc 24, 32).

Nel vangelo secondo Giovanni l’immagine del cuore è posta in evidenza nel tradimento di Giuda: «quando già il diavolo aveva messo in cuore a Giuda Iscariota, figlio di Simone, di tradirlo…» (Gv 13, 2); nel momento dell’ultima cena in cui la tristezza riempie il cuore dei discepoli: «la tristezza ha riempito il vostro cuore» (Gv 16, 6) e dopo gli avvenimenti pasquali: «vi vedrò di nuovo e il vostro cuore si rallegrerà e nessuno vi potrà togliere la vostra gioia» (Gv 16, 22-23).

Nella prima lettera di Giovanni viene data l’assicurazione che Dio è più grande del nostro cuore: «Davanti a lui rassicureremo il nostro cuore, qualunque cosa esso ci rimproveri. Dio è più grande del nostro cuore e conosce ogni cosa» (1Gv 3, 19-20).

3. SIATE MISERICORDIOSI, COME È MISERICORDIOSO IL PADRE VOSTRO.

Questo imperativo condensa in sé la motivazione profonda dell’agire generoso dei cristiani: la tenerezza benevola del Padre. Il «come» non è solo un paragone, ma indica la sorgente da dove possiamo attingere questa misericordia per essere misericordiosi come il Padre.

Il termine misericordia esprime un amore che perdona gratuitamente, una benevolenza gratuita, una capacità di provare com-passione, un cuore che si impietosisce come il cuore stesso di Dio.

Il messaggio evangelico della tenerezza è radicalmente racchiuso in questo invito: diventare discepoli di Gesù, immagini vive dell’essere misericordioso di Dio che porta in sé una tenerezza viscerale verso ogni creatura.

4. IL COMANDAMENTO NUOVO.

L’antica alleanza aveva richiesto l’accoglienza della legge di Mosè. La nuova alleanza esige la realizzazione del comandamento dell’amore: «Vi do un comandamento nuovo: che vi amiate gli uni gli altri (Gv 13, 34). «Questo è il mio comandamento: che vi amiate gli uni gli altri, come io vi ho amato» (Gv 15, 12). Come abbiamo già detto, l’avverbio «come» non è solo un paragone o un esempio, ma indica la sorgente, la provenienza di questo amore: possiamo amare come ama Cristo perché egli ha messo in noi il suo stesso amore. Lo ribadisce Gesù nella preghiera sacerdotale: «Perché l’amore con il quale mi hai amato, Padre, sia in essi e io in loro» (Gv 17, 26).

Il comandamento che ci dà Gesù è nuovo per due motivi essenziali: primo, perché racchiude in sé l’amore unico con cui Gesù ci ha amato e ha dato se stesso per noi; secondo, perché supera il precetto di amare il prossimo come noi stessi. La misura dell’amore infatti non è più data solo dall’amore che ognuno ha per se stesso, ma dall’amore che Gesù ha per tutti indistintamente. Sant’Agostino ha sintetizzato così questo insegnamento: «La misura dell’amore è amare senza misura».

5. UNA ICONA EVANGELICA DELLA TENEREZZA.

Chiudiamo questo capitolo specchiandoci nella parabola del buon samaritano (Lc 10, 25-37). La questione posta a Gesù è di ordine accademico. Un dottore della legge, abituato alle sottigliezze della scuola rabbinica, si alza tra la folla e interroga Gesù: «Maestro, che cosa devo fare per ottenere la vita eterna ?». La risposta di Gesù è immediata: «Che cosa sta scritto nella legge ? Che cosa vi leggi ?». L’interlocutore recita a memoria: «Amerai il Signore Dio tuo con tutto il tuo cuore, con tutta la tua anima, con tutta la tua forza e con tutta la tua mente, e il prossimo tuo come te stesso». Rispose Gesù: «Hai risposto bene; fa’ questo e vivrai».

Il dottore della legge rimane male. Egli pensava di impegnarsi in una disputa teologica, ma Gesù è di altro avviso; a lui non interessano le dissertazioni: per salvare il mondo non ci vogliono chiacchiere, ma fatti concreti d’amore. Difatti la conclusione di Gesù è un programma di lavoro. Non dice: «Adesso sai, puoi stare tranquillo». Ma dice: «Va’ e anche tu fa’ lo stesso !».

La domanda che affiora alla mente del sacerdote e del levita è facilmente intuibile: «Se mi fermo per aiutare quest’uomo, che cosa mi potrebbe accadere ?». Il buon samaritano rovescia la questione: «Se non mi fermo, che cosa potrà succedere a quest’uomo ?». Due modi di ragionare diametralmente opposti: il primo, egoista; il secondo, altruista.

Il samaritano compie degli atti concreti e lo fa con tenerezza traboccante, fino all’eccesso. Egli va oltre il semplice dovere. Non solo cura il ferito e lo conduce all’albergo, ma lascia all’albergatore del denaro e ne promette dell’altro: «Abbi cura di lui e tutto ciò che spenderai di più te lo restituirò al mio ritorno» (v. 35). La sua tenerezza è veramente completa, genuina, senza interessi o mezze misure: è tenerezza di puro dono, una benevolenza gratuita.

Il giudizio finale sarà essenzialmente fondato su questo criterio: «Ciò che avete fatto a uno solo di questi miei fratelli più piccoli lo avete fatto a me» (Mt 25, 40). Le opere di cui parla il Signore non sono solamente i gesti di aiuto spicciolo o di elemosina, ma l’espressione di una scelta di vita in favore del prossimo e impegnata nella costruzione di una convivenza sociale in cui predomini la tenerezza e non la durezza di cuore, il rispetto della vita e l’amore e non il sopruso e l’egoismo.

Riconoscere il Signore Gesù negli altri significa impegnarsi per una società nuova e diversa. Nel samaritano Gesù non presenta solo un buon esempio di vita, ma un modo nuovo di essere e di organizzare i rapporti umani e la vita sociale.

Conformismul Si Monopolurile Profesionale

Presedintele consiliului concurentei a denuntat a domeniul profesiilor liberale, care le include pe cele juridice, a devenit de fapt «o pepiniera de intelegeri anticoncurentiale»

Fostul ministru al justitiei, catalin predoiu, a intreprins o critica mai larga a sistemului judiciar, vorbind inclusiv despre acele profesii trecute, de regula, cu vederea: avocat, notar, executor judecatoresc etc. Daca procurorul si judecatorul se afla in centrul atentiei, ceilalti actori cad in conul de umbra, cu toate ca participa la randul lor la infaptuirea actului de justitie.

Avocatul de pilda poate fi la randul sau incompetent sau corupt, ceea ce poate zadarnici un proces corect. Cel putin teoretic, scopul unui proces nu este condamnarea unui inculpat, nu este cu alte cuvinte represiunea legala, ci aplicare dreptatii. Aparatorul trebuie sa fie la fel de puternic si de integru ca si acuzatorul. Intr-o declaratie pentru agentia mediafax, fostul ministru s-a intrebat insa, retoric:” ce stat de drept este acela in care profesia de avocat este «dublata» ilegal in unele instante tolerante cu acest fenomen ? Ce garantii de calitate a serviciilor avem atunci cand profesiile juridice sunt afectate de fapte de coruptie si de practica ilegala ?”

Dar poate ca problema cea mai mare a acestor profesii juridice este faptul ca au devenit cercuri inchise in care accesul se obtine prin relatii sau” taxe” foarte ridicate. Calitatea profesiei scade, fireste, atunci cand selectia practicantilor nu mai are drept criteriu competenta, ci banii sau criteriul genealogic. Fostul ministru s-a exprimat eufemistic atunci cand a spus ca:” s-a facut prea putin pentru «sanitizarea» accesului in profesiile juridice de avocat, notar, executor judecatoresc, practician in reorganizare si lichidare.”

El a facut apel la” liderii acestor profesii” sa puna in aplicare” politici de integritate”, dar intrebarea este daca acestia sunt cei mai potriviti sa faca ordine. In realitate, tocmai liderii profesiei sunt si stapanii portilor de acces, care administreaza gelos intrarea in profesie dupa criteriile cunoscute. Se uita de obicei un fapt istoric: unele din primele legi care au fost adoptate de parlamentul postrevolutionar din 1990 a fost legea avocatilor si legea notarilor. Juristii din parlament, care in virtutea competentei lor au ajuns in mod firesc sa faca agenda adunarii, s-au gandit in primul rand la ei insisi.

Dar daca avocatura ramane o profesie guvernata de concurenta, chiar daca exista, ca peste tot, si aventurieri sau impostori, notariatul a devenit monopolul unui grup lenes si preocupat sa obtina prosperitatea fara efort. Rezultatul cel mai vizibil este ca notarii din romania practica tarife exorbitante si care nu au absolut nicio justificare. Daca ar exista cu adevarat concurenta, in aceasta profesie, si nu o asociere monopolista, aceste practici nu s-ar putea perpetua. Cine „a pus mana” pe un cabinet notarial, a obtinut accesul la resurse sigure si tocmai de aceea, intrarea in profesie se face prin mijloace netransparente. A fi notar este un „privilegiu” care se cumpara.

Dar fiecare bransa isi are ispitele si specificul sau si, dupa cum spune fostul ministru, niciuna nu este scutita de practici nesanatoase, care sunt deopotriva explicite si legale ca si implicite si discrete.

Presedintele consiliului concurentei, bogdan chiritoiu, spunea deunazi ca asociatiile in domeniul profesiilor liberale sunt «pepiniere de intelegeri anticoncurentiale. Cum se strang, cum le vine ideea sa nu mai fie asa de multi, sa limiteze piata, sa inchida piata, sa puna bariere de intrare, asa cum facusera executorii judecatoresti – au zis 5000 de euro. Incep sa blocheze accesul in piata, apoi zic, hai sa nu ne concuram intre noi, unii vin cu preturi prea joase, nu putem trai cu preturile acestea.

Ceea ce este si mai grav decat realitatea insasi este felul in are societatea s-a adaptat la aceste obiceiuri, fara sa protesteze. Tinerii absolventi ai facultatilor de drept nu se asociaza ca sa protesteze impotriva acestor monopoluri, ci, dimpotriva, cauta sa se aranjeze pe cont propriu, aplicand discret regulile formale sau informale bine cunoscute. Asistam la un soi de conformism general care nu face decat sa perpetueze si sa consolideze cele mai rele practici sociale.

La Tenerezza

La tenerezza è la forza più umile, eppure è la più potente, per cambiare il mondo. Non è tenerume, non è debolezza, ma forza che sboccia solo in un cuore libero, capace di offrire e ricevere amore. È la manifestazione di due esigenze fondamentali del cuore: desiderare di amare e sapere di essere amati. L’attitudine alla tenerezza è un’esigenza incancellabile dell’animo nobile e grande e una componente costitutiva per una piena realizzazione dell’umanità della persona. Una persona non può dirsi adulta se non si sforza di acquisire questo modo di essere e di sentire che la rende affettuosa, rispettosa, capace di meravigliarsi di fronte al cosmo e alla vita, sinceramente partecipe delle gioie e delle sofferenze di tutti.

La tenerezza è la vita nei suoi molteplici aspetti e nelle sue più sublimi altezze, vissuta con passione, gioia di essere, spontaneità, condivisione e convivialità. L’alternativa è il vuoto, la negazione delle dimensioni più profonde della nostra interiorità e dei suoi valori più alti. Lasciarsi sfuggire la tenerezza è lasciarsi sfuggire la vita. E come non c’è vita senza rischi, così non c’è tenerezza senza rischi. Ma il rischio più grande è di non vivere la tenerezza.

È diffusa l’idea che la tenerezza rappresenti una connotazione quasi solo femminile o comunque poco maschile: qualificante per la donna e squalificante per l’uomo. È un pregiudizio infondato, che va rimosso con energia. Sarebbe come dire che la sensibilità e la capacità di esprimere affetto, l’attenzione alla vita, la dolcezza dell’amore di Dio o la delicatezza della carità evangelica sono realtà negate all’uomo. Il sentimento della tenerezza, invece, riguarda, in modo totale, incancellabile e costitutivo, sia l’uomo che la donna, la loro umanità e la loro vocazione all’amore e alla comunione. Solo unendo il maschile e il femminile si può arrivare a una comprensione personale e completa della tenerezza. Uomo e donna devono andare a scuola di tenerezza, arricchendosi reciprocamente dei doni di cui sono portatori e impegnandosi a costruire insieme, in un dialogo propositivo e rispettoso della differenza, un’autentica «civiltà della tenerezza». E che cosa significa andare a scuola di tenerezza se non aprirsi agli orizzonti ineffabili dell’ assoluta tenerezza di Dio ? È lui la sorgente inesauribile e il vertice di ogni tenerezza per coloro che si lasciano amare da lui e in lui imparano ad amare teneramente la vita e ogni più piccola realtà materiale e spirituale del creato. L’importante è esserne consapevoli e sentirsi avvolti dalla tenerezza di Dio come da un caldo grembo materno. «Quando ami, non dire: ‘Ho Dio nel cuore’. Di’ piuttosto: ‘Sono nel cuore di Dio’» (Kahlil Gibran).

1. La tenerezza umana e cristiana

La tenerezza è il vertice della vita umana e il culmine dell’esistenza cristiana. La grazia di Cristo la conduce al massimo vertice della realizzazione, secondo il detto teologico: «La grazia non distrugge la natura, ma la suppone, la purifica, la perfeziona e la eleva». Più sinteticamente san Tommaso ha scritto: «Gratia supponit naturam et eam perficit», che significa: «La grazia suppone la natura e la perfeziona» (Summa Theologiae, I, q. 1, a. 8). La realtà naturale della tenerezza è una potenzialità aperta alla grazia che la trasfigura radicalmente e la fa diventare una realtà divina. Il cuore del cristianesimo è la croce e la risurrezione di Cristo, vertice della tenerezza della Trinità e rivelazione della tenerezza di Dio all’uomo.

2. Il vangelo della carità come tenerezza

Il vangelo è la rivelazione della tenerezza dell’amore di Dio per l’uomo. La tenerezza è un cuore palpitante, accogliente, capace di compassione, di benevolenza e di amicizia gratuita. Essa rappresenta l’avvolgenza dell’amore, il clima di attenzione e di effusione affettiva indispensabile perché l’amore possa manifestarsi e attuarsi adeguatamente. Senza queste caratteristiche la carità del vangelo sarebbe priva di quel calore vivo, di quella cordialità affettuosa che diventa interesse per l’altro e amicizia vera e cordiale. La tenerezza implica il sentimento e non solo la ragione: implica il sentire profondo dell’essere, un amare col cuore e un sentirsi amati di cuore. La testimonianza della tenerezza vissuta da Cristo è offerta nel NT come forma tipica della carità che i discepoli devono impegnarsi a realizzare nel mondo. Il discorso cristiano della tenerezza è inseparabile dal messaggio dell’amore del NT che raggiunge il vertice della sua realizzazione e della sua manifestazione nella croce di Cristo. La tenerezza dell’amore di Dio Padre, rivelata nel Figlio diventato uomo, deve diventare modello dell’amore di tenerezza che i cristiani sono chiamati a realizzare tra loro e nei confronti di tutti, compresi i nemici. L’insegnamento di Gesù: «Amate i vostri nemici, fate del bene a coloro che vi odiano, benedite coloro che vi maledicono, pregate per quelli che vi maltrattano. A chi ti percuote sulla guancia, porgi anche l’altra; a chi ti leva il mantello, non rifiutare la tunica. Da’ a chiunque ti chiede; e a chi prende del tuo, non richiederlo. Ciò che volete gli uomini facciano a voi, anche voi fatelo a loro… Siate misericordiosi, come è misericordioso il Padre vostro» (Lc 6, 27-36) è un imperativo rivolto alla coscienza più profonda dei battezzati perché siano segno vivente della tenerezza di Dio tra gli uomini. Non basta avere verso gli altri una tenerezza simile o proporzionale a quella che ognuno prova per se stesso secondo il comandamento: «Ama il prossimo tuo come te stesso» (Lv 19, 18); è richiesta una tenerezza nuova, modellata sulla tenerezza stessa di Gesù che lava i piedi ai suoi e muore sulla croce per tutti: «Vi do un comandamento nuovo: che vi amiate gli uni gli altri; come io vi ho amato, così amatevi anche voi gli uni gli altri» (Gv 13, 34). E questo è il distintivo dell’appartenenza a Cristo: «Da questo tutti sapranno che siete miei discepoli, se avrete amore gli uni per gli altri» (Gv 13, 35). Fuori del vissuto della tenerezza non è possibile esprimere il messaggio evangelico della carità.

3. La tenerezza della Chiesa

Per essere fedele al vangelo e al comandamento nuovo, la Chiesa deve presentarsi al mondo come il «sacramento della tenerezza di Dio», di un Dio di bontà e di grazia e non di punizione e paura. Non è possibile parlare di tenerezza senza mettersi in discussione come Chiesa e come singoli, ponendosi dalla parte dei piccoli e dei poveri, cioè di coloro che hanno maggiormente bisogno della comprensione, dell’aiuto, della misericordia. La teologia della tenerezza deve diventare la pratica della tenerezza e questo mette in discussione e in crisi tutto un modo superficiale e mediocre di essere cristiani, un modo di vivere senza slancio ed entusiasmo. Senza il vangelo della tenerezza non si può vivere pienamente il vangelo dell’amore, che è Cristo in persona, e non si è capaci di portare agli uomini il lieto annunzio della grazia. Anzi, fuori del vangelo della tenerezza, è forte la tentazione di essere, o di tornare ad essere, una Chiesa del dominio e dell’esclusività. Senza la tenerezza, che è umanità, reciprocità, spirito di servizio, grazia di Dio, gioia di credere, di sperare e di amare, la comunità dei cristiani rischia di diventare una Chiesa arroccata e ripiegata su di sé, rigida, legata solo alle istituzioni e priva dello spirito di profezia, una Chiesa non in grado di annunciare credibilmente la novità gioiosa della salvezza della Pasqua.
La Chiesa ha ricevuto il mandato dal suo Signore di essere custode della verità che salva; ma la difesa della verità deve nascere da un cuore amante, tenero, come quello di un padre e di una madre, non da arroganza o da calcoli di potere, e deve manifestarsi in una forma di amore disarmante, come quella di Gesù durante la sua passione: «Gli rispose Gesù: ‘Se ho parlato male, dimostrami dov’è il male; ma se ho parlato bene, perché mi percuoti ?’» (Gv 18, 23). Separare la verità dalla tenerezza conduce a deformare la verità stessa, riducendola a un’imposizione autoritaria. La necessità della tenerezza si impone dunque perché la verità rimanga verità, e non sia mai strumentalizzata per fini diversi dalla verità stessa. La fede ha talmente bisogno dell’amore che solo quando si lascia ricolmare da esso è vera, e solo quando riesce a diventare espressione di tenerezza ricalca realmente la croce, diventando la prova di una Chiesa credibile, scaturita dal costato aperto di Cristo e capace di riproporre al mondo la salvezza come frutto di quel cuore amante.

4. La tenerezza salverà il mondo

Quale società stiamo costruendo alle soglie del terzo millennio cristiano ? L’alternativa è tra una cultura della tenerezza, e quindi dell’amore e della vita, o un’anticultura della violenza, e quindi dell’egoismo e della morte.

L’affermazione di F. Dostoevskij: «La bellezza salverà il mondo» (L’idiota) può essere tranquillamente riscritta con l’espressione: «La tenerezza salverà il mondo». Kahlil Gibran ha scritto: «La bellezza è la vita quando la vita rivela il suo profilo benedetto». Bellezza, tenerezza e vita esprimono un medesimo dinamismo affettivo verso tutte le realtà che ci circondano. Solo se si ha o si ritrova il senso della tenerezza, si è in grado di capovolgere il trionfalismo delle ideologie, con il loro potenziale di aggressività e di fatalismo, e ci si apre a nuove scelte e a nuovi stili di vita, misurati dal senso dell’ospitalità, dalla valorizzazione della differenza, dal rispetto amorevole della natura e dell’ambiente. La tenerezza libera l’uomo dalle sue pretese assolutiste, lo colloca nuovamente nel suo dialogo con il Creatore e lo rende capace di affetto, di gratuità e di meraviglia. Tale è la sfida che ci attende come credenti e come cittadini.

La tenerezza si presenta a questo punto con i caratteri di una scelta politica per il genere umano, impegnando tutti per l’affermazione di un modello alternativo di sviluppo e di costruzione della società futura. Il filosofo Martin Heidegger considera l’attenzione all’altro e la tenerezza come i due fenomeni costitutivi del nostro esistere nel mondo (cfr Sein und Zeit, I, c. 8, par. 41-42). Heinrich Boll, premio Nobel per la letteratura nel 1972, ha scritto: «Ciò che fino ad oggi è mancato ai messaggeri del cristianesimo di ogni provenienza è la tenerezza» (Lettera a un giovane cattolico).

Il Dio di Gesù Cristo chiede a tutti noi di farci evangelizzatori della sua tenerezza. Solo in Cristo l’uomo ha la possibilità di vincere la tentazione dell’orgoglio e realizzare il senso della tenerezza come evento di grazia per sé, per la Chiesa e per l’umanità.

Sulla Tenerezza

1. La città dell’uomo e il vangelo della tenerezza.

Poniamoci la domanda: «Che ruolo riveste la tenerezza del vangelo per il futuro dell’umanità e per un modello di sviluppo integrale e sostenibile ?». La domanda non è esorbitante. Leggiamo nella Costituzione pastorale «La Chiesa nel mondo contemporaneo» (Gaudium et spes) del Concilio Vaticano II: «Gli squilibri di cui soffre il mondo contemporaneo si collegano a quel più profondo squilibrio che è radicato nel cuore umano. È proprio all’interno dell’uomo che molti elementi si contrastano a vicenda… Debole e peccatore, non di rado fa quello che non vorrebbe e non fa quello che vorrebbe (Rm 7, 14). Per cui soffre in se stesso una divisione da cui provengono anche tante e così gravi discordie nella società» (n. 10).

La tenerezza, come abbiamo detto fin dall’inizio, suppone una scelta esistenziale fondata sull’essere, e non solo sull’avere, ed è indirizzata a cambiare l’uomo dal di dentro, facendolo passare da un «cuore di pietra» a un «cuore di carne» nell’accoglienza dell’amore di Dio Trinità rivelato sulla croce.

La tenerezza, pur non riguardando direttamente l’organizzazione della vita civile, riveste una forza di cambiamento in grado di rinnovare le istituzioni sociali e di incidere su di esse, umanizzandole e rendendole più rispettose dell’uomo e del benessere della società.

Le domande che emergono a questo riguardo sono innumerevoli e possono essere formulate in vari modi:

– Quale relazione esiste tra l’amore evangelico come tenerezza e gli sforzi di liberazione e di sviluppo scientifico, tecnico, informatico, presenti nel nostro tempo ?;

– Che cosa può offrire la tenerezza teologale a quella parte di umanità impegnata a superare le tante forme di emarginazione e di alienazione economica, sociale e democratica o le molteplici situazioni di discriminazione di razza, di classe o di sesso ?;

– Che cosa apporta il «vangelo della tenerezza» a un’organizzazione dello Stato sociale che promuova la persona e la famiglia, come primi soggetti sociali, e non li riduca a rotelline del grande ingranaggio produttivo ?;

– A quali orizzonti apre per una globalizzazione del mondo che non sia solo a vantaggio di alcuni, ma si attui come solidarietà globale a servizio di tutti e di ciascuno ?;

– Quale rilevanza assume in ordine alla scelta preferenziale degli «ultimi» e per un impegno politico della comunità ecclesiale e dei suoi membri che contribuisca a una costruzione della città dell’uomo come «città della tenerezza»?;

– Quale corrispondenza ci può essere tra la tenerezza, il rispetto dell’habitat umano e la città dell’uomo ?;

– Una città pianificata, dove tutto si riduce ad essere solo funzionale alla produzione, al profitto e al consumo, e dove non ci fosse più alcuno spazio per il miracolo della tenerezza, potrebbe dirsi ancora umana ?

In altre parole: ci sarà un futuro di tenerezza nel mondo del futuro ?

2. Il vangelo della tenerezza tra il «già» e il «non ancora»

Il Concilio Vaticano II ha giustamente rifiutato l’idea che la fede, per il fatto che si orienta verso la vita futura, distolga «dall’edificare la città terrena» (Gs 20), quando invece fornisce nuovi motivi per contribuire alla sua attuazione (Gs 21). E afferma esplicitamente: «L’attesa di una terra nuova non deve indebolire, bensì piuttosto stimolare la sollecitudine nel lavoro relativo alla terra presente, dove cresce quel corpo dell’umanità che già riesce ad offrire una certa prefigurazione che adombra il mondo nuovo. Benché si debba accuratamente distinguere il progresso terreno dallo sviluppo del regno di Cristo, tuttavia, nella misura in cui si può contribuire a meglio ordinare la società umana, è di grande importanza per il regno di Dio» (Gs 39).

Credere alla tenerezza di Dio, accettare di seguire il Salvatore crocifisso, non può ridursi a un episodio statico, di sola attesa, per essere trovati pronti quando egli ritornerà; ma esige di operare in prima persona alla costruzione del mondo come risposta di fedeltà al «vangelo dell’amore», pur sapendo che il «già» che costruiamo è solo una promessa embrionale del «non ancora» che ci sarò donato.

Ci si salva salvando. Ci si prepara all’avvento del compimento operando con la Chiesa alla salvezza del mondo, non isolandosi dalla storia o chiudendosi nel proprio guscio. La tenerezza, come ci siamo sforzati di presentarla in queste poche pagine, esige che si prenda seriamente lo spessore concreto delle realtà del mondo presente e della vicenda umana. Vivere la tenerezza evangelica significa sentirsi afferrato dal Cristo risorto e farsi cooperatori nel suo disegno di salvezza totale.

Non si può credere alla tenerezza di Dio e non lottare con tutte le forze perché essa trionfi nella storia e diventi grazia di rinnovamento nei rapporti interpersonali e nella costruzione della società. Fino a che punto i cristiani sanno offrire il plus-valore della tenerezza per dare un’anima alla civiltà che stiamo costruendo ? Se l’amore cristiano non assume questo contenuto sociale, si riduce a una parola astratta.

Non è superfluo ripetere che la tenerezza è la più formidabile, universale e misteriosa delle forze divine inscritte nel cuore dell’uomo in grado di trasformare il mondo. Essa infatti sostituisce alla cultura del dominio del mondo la cultura del servizio del mondo, alla logica dell’individualismo la logica della condivisione, al principio del solo profitto il valore della solidarietà, alla brutalità l’amorevolezza. Sotto questo aspetto, il vangelo della tenerezza rappresenta una vocazione essenziale del cristiano e del contributo che egli è chiamato a offrire alla costruzione del bene sociale. Lo ha

Ricordato Giovanni Paolo II nell’esortazione apostolica Christifideles laici: «Per animare cristianamente l’ordine temporale, nel senso del servire la persona e la

Società, i fedeli laici non possono affatto abdicare alla partecipazione alla politica, ossia alla molteplice e varia azione economica, sociale, legislativa, amministrativa e culturale, destinata a promuovere organicamente e istituzionalmente il bene comune» (n. 42).

La forza della tenerezza non risiede nella potenza dei mezzi umani, ma nella fiducia incrollabile che la «debolezza dell’amore», come nella croce, è più forte dell’egoismo, che la non-violenza è più efficace della violenza, che la verità del vangelo vince sulla menzogna del mondo.

Naturalmente si tratta di un discorso che parte dalla fede, comprensibile solo a coloro che si affidano a Gesù di Nazaret e alla sua parola e si lasciano invadere dalla sua grazia. È per questo che la tenerezza sociale non può prescindere dalle sue radici teologali.

La vita teologale cristiana raggiunge con la tenerezza il suo più alto livello di espressione attuativa.

3. La tenerezza come scelta preferenziale degli «ultimi»

Proprio perché centrato sulla tenerezza, l’agire della Chiesa e dei cristiani esige una scelta fondamentale: la scelta preferenziale degli «ultimi». È quanto ha espresso il magistero della Chiesa in modo costante. Ricordiamo quanto ha affermato il sinodo mondiale dei vescovi del 1971: «Ascoltando il forte grido di coloro che soffrono violenza e sono conculcati da sistemi e meccanismi ingiusti ci siamo resi conto della vocazione della Chiesa ad essere presente nel cuore del mondo, predicando ai poveri il lieto annuncio, agli oppressi la liberazione e agli afflitti la gioia. Le speranze e gli impulsi, che scuotono profondamente il mondo, non sono alieni al dinamismo del vangelo. Il quale per virtù dello Spirito Santo libera gli uomini dal peccato personale e dalle sue conseguenze nella vita sociale… L’agire per la giustizia e il partecipare alla trasformazione del mondo ci appaiono chiaramente come dimensione costitutiva della predicazione del vangelo, cioè della missione della Chiesa per la redenzione del genere umano e la liberazione da ogni stato di cose oppressivo» (n. 48).

Le radici di questa vocazione della Chiesa vanno ricercate nella scelta dei poveri compiuta da Cristo «inviato per annunciare ai poveri un lieto messaggio, per proclamare ai prigionieri la liberazione, ai ciechi la vista; per mettere in libertà gli schiavi e predicare un anno di grazia del Signore» (Lc 4, 18-19).

La tenerezza teologale è inseparabilmente una «tenerezza sociale» e porta in sé forti implicazioni politiche. Non è sufficiente limitarsi a un’assistenza materiale, pur importante; si richiede un’attenzione rivolta alla persona dell’» ultimo», nella sua preziosità unica e irripetibile, facendole spazio con sincerità di cuore e assumendo un’attitudine di concreta compartecipazione e di impegno attivo.

Ma non basta fare qualcosa; bisogna operare con un amore «intelligente». La tenerezza evangelica è molto di più di un semplice gesto di beneficenza: esige un interesse da persona a persona, da cuore a cuore, e una ricerca creativa di soluzioni e forme di servizio sociale adeguate alle singole situazioni. La conversione evangelica, come passaggio dal «cuore di pietra» al «cuore di carne», esige tutto questo e molto altro. La credibilità della Chiesa e dei cristiani nel mondo si gioca sulle opere di misericordia, attuate in risposta alla tenerezza di Dio e come suo segno visibile verso ogni «ultimo».

E se è vero – come dice il Vangelo – che «i poveri li avremo sempre con noi» (Gv 12, 8), è altrettanto vero che non si può stare con le braccia conserte di fronte al male, di qualunque genere esso sia o da qualunque parte provenga. Siamo obbligati come comunità e come singoli a fare tutto il possibile perché le situazioni di «ultimità» possano essere superate o almeno alleviate.

La luce del mondo è il Signore risorto; ma questa luce risplende tra gli uomini solo se coloro che credono in lui diventano, con il loro amore, sacramento della tenerezza di Dio, suo segno e strumento: «Voi siete la luce del mondo; non può restare nascosta una città collocata sopra un monte, né si accende una lucerna per metterla sotto il moggio, ma sopra il lucerniere perché faccia luce a tutti quelli che sono nella casa. Così risplenda la vostra luce davanti agli uomini, perché vedano le vostre opere buone e rendano gloria al vostro Padre che è nei cieli» (Mt 5, 14-17).

4. La tenerezza come impegno «politico»

Parlare di impegno politico (pòlis, città) non equivale a parlare di impegno partitico. La politica cristiana è la presenza della Chiesa e dei cristiani nella città dell’uomo, alla propria maniera, in ordine alla trasformazione della società alla luce dei valori del vangelo e nel rispetto della legittima autonomia del mondo.

La vocazione all’impegno politico appartiene all’identità stessa della Chiesa «come sacramento di Cristo, ossia segno e strumento dell’intima unione con Dio e dell’unità di tutto il genere umano» (LG 1). La liberazione portata da Cristo è anzitutto liberazione dal peccato, ma in pari tempo è anche liberazione da tutti gli squilibri che sono derivati dal peccato stesso (GS 10).

Il vangelo non è semplicemente un invito a salvarsi l’anima, ma il proclama che il Risorto è il primogenito di una nuova umanità. La salvezza di Cristo porta a perfezione la salvezza umana: è salvezza dalla massificazione, dalla violenza, dall’eliminazione dell’uomo, dall’odio e da tutto ciò che è contrario alla realizzazione di un autentico sviluppo sociale.

Il partecipare alla trasformazione del mondo è una vocazione che la comunità cristiana ha ricevuto dal suo Signore. Ed è proprio in ragione di questa vocazione che la Chiesa è chiamata ad agire per la liberazione da tutto ciò che è contrario alla dignità umana e contribuire con tutti a una più equa distribuzione dei beni della terra. È un contributo di umanizzazione che fa parte integrante della missione della Chiesa, come insegna la Gaudium et spes: «Fondata nell’amore del Redentore, la Chiesa contribuisce ad estendere il raggio di azione della giustizia e dell’amore all’interno di ciascuna nazione e tra le nazioni. Predicando la verità evangelica e illuminando tutti i settori dell’attività umana con la sua dottrina e con la testimonianza resa dai cristiani, rispetta e promuove in pari tempo la libertà politica e la responsabilità dei cittadini» (n. 76).

Lo stile dell’agire politico della Chiesa è radicalmente diverso da quello di un’istituzione o di un partito. «La Chiesa, in ragione del suo compito e della sua competenza, in nessuna maniera si confonde con la comunità politica e non è legata a nessun sistema politico» (GS 76).

L’agire politico della Chiesa può essere solo l’espressione del vangelo della salvezza che vuol farsi vangelo di grazia, vangelo di tenerezza. Si attuerà quindi con uno stile caratterizzato da una presenza propositiva e costruttiva che si concretizza in un contributo umile e amorevole. Assumerà perciò una metodologia radicalmente diversa da quella delle istituzioni umane; una metodologia basata sulla verità del vangelo e sulle opere dell’amore.

5. La tenerezza per un’ecologia dal volto umano

Konrad Lorenz, nell’analizzare quelli che egli considera gli «otto peccati capitali della nostra civiltà», annovera tra essi la devastazione dello spazio naturale, ponendo la rovina ecologica in stretto rapporto con l’abbrutimento interiore, estetico e morale, dell’uomo: «Devastando in maniera cieca e vandalica la natura che lo circonda e da cui trae il suo nutrimento, l’umanità civilizzata attira su di sé la minaccia della rovina ecologica. Forse riconoscerà i propri errori quando comincerà a sentirne le conseguenze sul piano economico, ma allora – molto probabilmente – sarà troppo tardi. Ciò che in questo barbaro processo l’uomo avverte di meno è tuttavia il danno che esso arreca alla sua anima. L’alienazione generale, e sempre più diffusa, dalla natura vivente è in larga misura responsabile dell’abbrutimento estetico e morale dell’uomo civilizzato» (Gli otto peccati capitali della nostra civiltà, Milano 1977, 37-38).

E aggiunge: «Sia la bellezza della natura sia quella dell’ambiente culturale sono manifestamente necessarie per mantenere l’uomo psichicamente e spiritualmente sano. La totale cecità psichica di fronte alla bellezza in tutte le sue forme, che oggi dilaga ovunque così rapidamente, costituisce una malattia mentale che non va sottovalutata, se non altro perché va di pari passo con l’insensibilità verso tutto ciò che è moralmente condannabile» (ivi, 41).

Lorenz coglie giustamente un rapporto di reciprocità e di interdipendenza tra l’abbrutimento della natura e l’abbrutimento dell’uomo. Naturalmente vale anche il contrario: l’abbrutimento dell’uomo, della sua interiorità, la perdita del gusto del vero, del buono e del bello, lo smarrimento della tenerezza e della trascendenza, si riverberano in una mancanza di rispetto per la natura, in abbrutimento ecologico. Sussiste infatti una reale e profonda corrispondenza tra persona umana e natura: l’una condiziona l’altra.

Chi non sa intenerirsi di fronte alle meraviglie del cosmo, non sa provare tenerezza nemmeno per le creature umane. Ogni realtà della natura è fonte di bellezza e di gratitudine. L’atteggiamento fondamentale da ricercare è quello dello stupore contemplativo, il saper risvegliare in noi il senso dell’incanto e della meraviglia; il contrario è la cecità, il non vedere, l’essere morti alla vita, come ha scritto A. Einstein: «Chi ha perso la capacità di meravigliarsi e di essere sorpreso dalle cose, è come se fosse morto, i suoi occhi sono spenti».

E gli fa eco Chesterton: «Il mondo non perirà per mancanza di meraviglie; ma piuttosto per mancanza di meraviglia».

Il primo passo per un’autentica ecologia è risvegliare il senso estetico, il senso della bellezza per tutto ciò che ci circonda, come scrive Giovanni Paolo II: «Si avverte oggi una povertà o meschinità dello sguardo dell’uomo privo di quell’atteggiamento disinteressato, gratuito, estetico che nasce dallo stupore per l’essere e per la bellezza, che fa leggere nelle cose visibili il messaggio del Dio invisibile che le ha create».

Portare la tenerezza nel mondo è portarvi la salvezza del vangelo. Testimoniare l’amore tenerissimo con cui Dio ci ha salvati sulla croce è testimoniare un modo nuovo di guardare a noi stessi e agli altri, al mondo e al futuro della storia. L’umanizzazione del mondo passa attraverso il dono evangelico della tenerezza ed esige il passaggio da un cuore di pietra a un cuore di carne.

Il Linguaggio Biblico Della Tenerezza

La tenerezza è espressa nella Bibbia attraverso una ricca costellazione di termini che richiameremo in traduzione italiana senza affaticare inutilmente coloro che non conoscono l’ebraico e il greco, che sono le due lingue fondamentali nelle quali è stata scritta tutta la Bibbia.

La tenerezza del Signore è paragonata a quella di una madre, ma con contenuti infinitamente più grandi e più sicuri: «Sion ha detto: ‘Il Signore mi ha abbandonato, il Signore mi ha dimenticato’. Si dimentica forse una donna del suo bambino, così da non intenerirsi per il figlio delle sue viscere ? Anche se queste donne si dimenticassero, io invece non ti dimenticherò mai» (Is 49, 14-15); «Come una madre consola un figlio così io vi consolerò; in Gerusalemme sarete consolati» (Is 66, 13).

La tenerezza del Signore è paragonata a quella di un padre verso i suoi figli: «Come un padre prova tenerezza per i suoi figli, così il Signore è tenero verso quanti lo venerano» (Sal 103, 13).

La tenerezza del Signore è paragonata all’amore coniugale ed esprime una dedizione piena e reciproca tra Dio e il suo popolo, un impegno di fedeltà che nasce dall’amore e conduce all’amore: «Mi ricordo di te, dell’affetto della tua giovinezza, dell’amore al tempo del tuo fidanzamento, quando mi seguivi nel deserto, in una terra non seminata» (Ger 21, 2).

Il Libro dell’Esodo ci presenta la carta di identità che Dio stesso esibisce a Mosè: «Il Signore passò davanti a lui proclamando: ‘Il Signore, il Signore, Dio misericordioso e pietoso, lento all’ira e ricco di grazia e di fedeltà, che conserva il suo favore per mille generazioni, che perdona la colpa, la trasgressione e il peccato, ma non lascia senza punizione, che castiga la colpa dei padri nei figli e nei figli dei figli fino alla terza e alla quarta generazione’» (34, 6-7).

Riportiamo altre espressioni della tenerezza di Dio in ordine sparso: «Il Signore Dio tuo è un Dio di tenerezza; non ti abbandonerà e non ti distruggerà; non dimenticherà l’alleanza che ha giurato ai tuoi padri» (Dt 4, 31); «Rispondimi, Signore, benefica è la tua grazia; volgiti a me nella tua immensa tenerezza» (Sal 69, 17); «Tu sei buono, Signore, e perdoni; sei pieno di tenerezza con chi t’invoca» (Sal 86, 5); «Ha lasciato, il Signore, un ricordo dei suoi prodigi: pietà e tenerezza è il Signore» (Sal 111, 4); «Buono è il Signore verso tutti, la sua tenerezza si espande su tutte le creature» (Sal 145, 9); «Ed egli, tenero, perdonava la colpa, li perdonava invece di distruggerli» (Sal 78, 38); «Buono e giusto è il Signore, il nostro Dio è tenero» (Sal 116, 5); «Ti ho amato di un amore eterno; per questo ti conservo ancora pietà» (Ger 31, 3).

Accepta Si Impartaseste Tandretea

Este o rusine sa ai nevoie de tandrete ?
Tandretea este un moft, un privilegiu ?
Ioana Scorus, psihoterapeut: „Tandretea se invata”
La ce duce tandretea (Free Hugs Campaign).

Oricat incercam sa aratam ca suntem stapaniti si puternici, suntem oameni, si fiecare are momentele lui de emotivitate. In aceste momente, rolul tandretei este indispensabil. Un veritabil liant social, ale carui proprietati au fost ignorate de-a lungul istoriei, afectivitatea incepe sa isi capete treptat locul pe care il merita.

Tandretea este un lucru pe cat de problematic, pe atat de necesar. Avem nevoie de ea, de manifestari ale afectiunii celorlalti, insa granita dintre spatiul nostru privat si nevoile noastre emotionale este foarte instabil. De multe ori, nu avem curaj sa o cerem. Alteori, ni se pare pur si simplu deplasat sa o facem.

In cele mai triste cazuri, suntem atat de „dresati”cultural, incat nu ne intelegem sau nu ne acceptam aceasta nevoie. Respingem binevenitele imbratisari si mangaieri pentru ca ne este pur si simplu rusine sa le dorim. Chiar si astazi, cand multe dintre granitele afective si erotice au cazut, tandretea pare ceva exclusivist, pe care este normal sa il impartasim numai cu anumite persoane si in contexte specifice.

Este firesc sa ne purtam ca atare cu cei mici, cu partenerii nostri si… cam atat. Este adevarat, pe de o parte, ca acest lucru presupune micsorarea – poate nedorita – a spatiului dintre noi si ceilalti.

Pe de alta parte insa, este posibil ca reticenta noastra in a da si a primi mai multa tandrete sa vina dintr-o prejudecata culturala adanc inradacinata. Europa are o traditie rationalista, care de mii de ani a pus mai prejos emotiile in favoarea glorificarii intelectului. Am valorizat intotdeauna stapanirea de sine, discretia, autocontrolul. Intr-o lume in care plansetele feminine erau considerate o dovada de slabiciune, si lacrimile unui barbat – intolerabile, acceptarea tandretei ca medicament cu efecte garantate este, inca, foarte dificila.

Este o rusine sa ai nevoie de tandrete ?

Adela, 28 de ani, medic rezident, recunoaste tensiunea interioara care exista intre nevoia sa de afectiune si prejudecatile pe care le are. „Mi-a placut sa ma consider de mica o persoana rece, stapana pe sine. (tiu ca mama imi prezenta, copil fiind, comportamentul acesta ca pe o virtute. Mai tarziu, cand am avut caderi emotionale in viata personala, mi-am dat seama cat de mult as fi avut nevoie sa fiu luata in brate in unele momente, insa nu puteam cere acest lucru. Imi era si greu sa il accept, odata ce il primeam. Ma simteam stanjenita, ca si cum as fi aparut dezbracata, descoperita, in fata acelei persoane.”

Tandretea este un moft, un privilegiu ?

Sorin, 37 de ani, inginer, si-a dat seama destul de tarziu de efectele educatiei cazone pe care a primit-o. „Tata m-a educat spartan, trimitandu-ma la sporturi dure de mic, spunandu-mi ca nu e demn de un barbat sa planga, daca aveam un necaz… Era genul de parinte care sustinea ca copiii trebuie imbratisati doar in somn pentru ca, altfel, li se urca la cap.

Abia cand am avut probleme de relationare cu baietelul meu, am inteles cata nevoie as fi avut eu insumi sa il am pe tata alaturi. Daca sotia mea nu imi putuse arata ani de zile direct ca sunt dur, distant, stangaci cand ma apropii de ea, copilul meu mi-a zis-o in fata. Mi-a spus ca si-ar dori sa citim impreuna, sa ne jucam, sa zambesc mai mult, deoarece, crede el, arat mai simpatic… De atunci, incerc sa fiu mai deschis si cu el, si cu mama lui… Si incerc sa accept si dovezile lor de tandrete.”

Ioana Scorus, psihoterapeut: „Tandretea se invata”

Este afirmatia incurajatoare a psihologului si psihoterapeutului Ioana Scorus. „Chiar daca nu am primit dovada afectivitatii la timp, avem posibilitatea de a schimba acest lucru”. Ioana Scorus explica in continuare: „Nu exista fiinta umana care sa nu aiba, intr-o forma sau alta, experienta tandretii. Nou-nascutul o primeste prin intermediul contactului cu mama. Majoritatea mamelor isi strang copilul la piept imediat dupa nastere – aceasta miscare, impreuna cu afectele aferente, care, si ele, sunt transmise copilului, inscriindu-se in memoria bebelusului ca o prima experienta a tandretii.

De-a lungul timpului, aceasta se consolideaza, transformandu-se in model. Copilul va manifesta fata de alte persoane din existenta sa exact tandretea pe care el insusi a primit-o din partea persoanelor semnificative din viata lui. Tandretea este o latura si o manifestare a iubirii, prin urmare, este indispensabila – privarea de ea, desigur, va face din el un viitor adult cu probleme emotionale.

Conformismul Absolut Al Intelectualului Comun Sau Pledoarie Pentru Revenire La Functia Critica…

duminică, 13 ianuarie 2013
CONFORMISMUL ABSOLUT AL INTELECTUALULUI COMUN SAU PLEDOARIE PENTRU REVENIRE LA FUNCTIA CRITICA…

Suntem martorii si, nu mai putin, creatorii unei imago mundi ale carei coordonate principale sunt cultul consumului hedonist si conformismul universalizat. Nevoia naturala (dar pervertita astazi) de a consuma si conceptia potrivit careia adaptabilitatea sau conformismul fata de reguli care refuza traditia in numele progresului sunt criterii fataliste ale succesului raspund unui proces de pseudo mantuire si de satisfacere patologica. Suntem uluiti de „minunile” tehnicii adaptate la randu-i cerintelor unei lumi ale carei prefaceri sunt randuite de la o clipa la alta, dar suntem din ce in ce mai apatici fata de valorile si credintele care ne alcatuiesc propria constiinta si individualitate. Omul a devenit „sclavul civilizatiei”. Civilizatia in care traim astazi este cea care „creeaza o atmosfera otravita pentru ca la baza ei se afla minciuna, pentru ca il transforma pe om in sclav, il impiedica sa-si realizeze integritatea persoanei si sa atinga plenitudinea vietii”.

Suntem martorii pasivi ai unei renovatio a carei tinta o constituie abolirea fortei critice si creatoare care unicizeaza fiinta umana. „raspandirea endemica a conformismului a produs atrofierea capacitatii critice si a spiritului creator, rigidizarea trairilor, pierderea increderii in posibilitatile individului de a exista ca o fiinta autonoma”.

Pe fondul demolarii lumii vechi si a construirii lumii noi, intelectualul critic in acceptiunea sa fireasca este o specie pe cale de disparitie. In acest context, functia critica a intelectualului a devenit un produs ca oricare altul, care se poate vinde sau cumpara in functie de false necesitati. Intelectualul comun de astazi este dependent de etosul actual care privilegiaza frivolitatea, in aceeasi masura cu orice alienat ale carui „principii” de viata se ordoneaza in functie de reducerile de sezon din mall. Intre cele doua persoane nu exista in aparenta nicio legatura. In realitate, ritualurile moderniste si rigorile invizibile ale societatii de consum ii determina pe cei doi, intelectual si consumerist, sa fie tributari „binefacerilor” civilizatiei tehnologice. Voi detalia.
Principala virtute a intelectualului de azi o reprezinta pragmatismul. A incetat a mai vasli impotriva curentului din motive practice. Proslaveste concepte precum europenizare, solidaritate, prosperitate, este corect politic, apologet al drepturilor omului de inspiratie iluminista, se raporteaza la material si la conjunctura economico-istorica. Intelectualul comun este intruchiparea conformismului si a acceptarii tehnicizarii vietii umane. „in lumea moderna, educatia tehnica, strict legata de munca intelectuala, chiar si cea mai primitiva si necalificata, trebuie sa formeze baza noului tip de intelectual”, scria antonio gramsci, ilustru militant al stangii si intemeietor al partidului comunist italian, in primii ani ai secolului trecut. Modelul acestui intelectual –pe care l-am numit intelectualul comun – consta in „implicarea sa activa in viata practica, in calitate de constructor, de organizator, de «persuasiv permanent»”. Implicarea sa este nemijlocita, dar nu este decat o oglinda a unei actualitati dupa chipul progreselor stiintifice.

Perceptia asupra unei realitati cu centrul la bruxelles nu mai are in sine nimic creator. Linguseala, oportunismul si flexibilitatea reprezinta cheia succesului astazi. Sunt mistificate sau golite de continut notiuni precum democratie, drepturile omului, egalitate, libertate, pentru a legitima „bunul” (si, conform anumitor voci, implacabilul !) mers al globalizarii. Iar intelectualul este instrumentul perfect in acest sens. Raportandu-se la cazul francez – caz care poate fi cu usurinta generalizat la scara intregii lumi in contextul dat, jean-marie apostolidès scria: „anii din urma au insemnat in franta emergenta unui nou tip de intelectual, cel care, ales de mass-media, devine decriptorul istoriei imediate. Acest tip de intelectual vizibil nu mai poate fi niciodata critic; departe de a da tonul, de a propune utopii, el se bazeaza, din contra, pe bunul simt caruia ii aduce o legitimitate, traducandu-l in limbaj savant. Prestigiul sau social deriva din faptul ca parerile sale se potrivesc cu cele ale majoritatii oamenilor (a se citi societatea tehnologico-civilizata)”. Asadar, tot ceea ce trebuie sa faca intelectualul astazi este „sa intre in rand” cu lumea, sa repete ceea ce afirma puterea, sa fie un slujbas smerit si las al sistemului, sa inceteze a mai fi critic. „chiar si cei mai sofisticati intelectuali isi fixeaza punctul teoretic de referinta dupa modul dominant de productie; mai mult chiar, din cauza pozitiei institutionale reduse, ei trebuie inevitabil sa se impace cu puterea”. Masele sunt dominate ideologic de catre „semiintelectuali cu o pozitie mai joasa, de exemplu, profesori si jurnalisti, actori care sunt mai «organic» legati de institutiile societatii capitaliste”, prin ceea ce antonio gramsci numeste „hegemonie culturala”. Societatea isi continua existenta prin „aderarea voluntara la ideile dominante”.

Complexitatea functiei intelectuale depinde, potrivit aceluiasi gramsci, de numarul scolilor si de ierarhizarea acestora – „cu cat este mai intinsa «suprafata» scolara si cu cat mai numeroase sunt «treptele» verticale ale scolii, cu atat mai complexa e lumea culturala, civilizata a unui stat”. Altfel spus, nu calitatea sistemului si a institutiilor de invatamant este pe primul loc, ci numarul cladirilor care vor acorda diplome. Cantitatea surclaseaza, inca o data, calitatea.

Tehnologizarea invatamantului determina „largirea incomensurabila” a categoriei intelectualilor, care actioneaza intr-un cadru precis si bine definit: „obiectivitate stiintifica, empirism, hiper specializare, o metodologie cantitativa s.A.M.D.”. Majoritatea institutiilor de invatamant, de la scolile profesionale la universitatile cele mai prestigioase, isi desfasoara activitatea datorita subventiilor generoase din partea marilor corporatii, a unor particulari extrem de potenti financiar sau a autoritatilor statului. Totul este realizat in numele „mitului progresului stiintific”.

Probabil atitudinea cea mai radicala o constituie erodarea discursului moral traditional. Conceptia conservatoare, care „se bazeaza pe convingerea ca natura omului e absolut fixa si inalterabila si ca orice schema de regenerare sociala, care presupune ca omul poate fi schimbat, e sortita sa aduca doar dezastre”, este discreditata, datorita neputintei sale de a influenta sau directiona atitudinile comportamentale ale indivizilor. Aproape orice incercare de perpetuare a valorilor promovate de generatii intregi se ciocneste de logomahia noilor „adevaruri”, realitati si stiluri de viata sau este taxata ca „arhaica” sau „retrograda”. Intelectualul comun, lasul lipsit de vointa, „a atatat realismul laicilor nu numai exaltand particularul si dezaproband universalul; el a inscris pe culmea valorilor morale stapanirea avantajelor materiale, a puterii temporale si a mijloacelor de a le obtine si a sortit dispretului general urmarirea bunurilor pur spirituale, a valorilor nepractice sau dezinteresate”.

Oricat de confortabile ar fi „dialectica simbioza cu statul” sau cu structurile corporatisto-financiaro-industriale si consonanta fetisizanta cu spiritul general al epocii, intelectualul trebuie sa redevina critic. Este imperativul categoric al reintoarcerii la normalitate. Iar critica trebuie sa inceapa cu pseudo „societatea libera” la care au aderat supraexcitati activistii consumerismului de orice fel. Numesc prin aceasta sistemul antropocentric in care „functionam” organizat, imun la traditie si la spiritualitate, promovand deziderate hedoniste si triviale, care reprezinta amenintarea principala la adresa conceptului de adevarata „societate libera”.

Pentru a redeveni critic, intelectualul trebuie sa fie independent de retelele corporatisto financiare sau de grupurile de interese politico-economic si sa nu mai fie un obedient las al acestora. Sa fie in slujba moralei si a adevarului. Sa fie liber in fata legilor si lui dumnezeu. El are un atu care il particularizeaza: „prestanta ideilor profesate”, avand „ambitia ca ideile sale sa castige publicul inca independent in gandire”. Atat timp cat omul este stapan pe gandirea si faptele sale, functia critica nu a disparut definitiv. Dar vremurile sunt mincinoase…