Profunzime Vs Superficialitate

Am observat că e în firea omului să nu scormonească prea adânc, când găseşte ceva, aparent fără însemnătate. Şi eu fac greşeala asta. Apoi dacă ceea ce văd îmi place, insist şi sap mai departe. Dar nu imediat.
M-am hotărât să scot de la naftalină unele însemnări mai vechi.

OMUL – PROFUNZIME VS. SUPERFICIALITATE.

Ce sunt profunzimea şi superficialitatea ? Noţiuni incerte ? Poate… De ce cred că merită să ţinem seama de ele când evaluam un om sau un eveniment anume ? Pentru că în primul rând ne evaluam pe noi înşine, raportându-ne constant la cei din jurul nostru, la modele reale sau imaginare, la valori, la tot şi toate, în trecut, prezent şi viitor. Un fel de cod nescris în cartea bunelor maniere.

Uneori, determinaţi de un eveniment la care participăm sau nu, avem tendinţa de a spune despre cineva cu admiraţie: “Iată un om profund !” Sau cu indignare: “Vai ce superficial e !”. Cine stabileşte raportul între cele două noţiuni şi care sunt criteriile de apreciere ? Oare cât de subiectivi suntem ? De ce mă interesează dacă un om este profund sau superficial ? Pentru că eu văd viaţa unui om, ca un drum de la inferior la superior, de la puţin la mult, de la superficialitate la profunzime.

Am fost interesat să ştiu de unde am plecat şi unde vreau să ajung. M-a interesat dacă acum douăzeci de ani am fost mai prost decât acum zece, şi dacă am şanse să ajung mai deştept şi când. Trebuie să mă raportez la ceva, nu pot trăi ca trestia, orientându-mi paşii după cum bate vântul şi cine tipă mai tare după ce l-am călcat pe bătături. E părerea mea dar, se pare, general neacceptata.

După părerea mea, profunzimea şi superficialitatea sunt trăsături relative. Graniţa dintre cele două este extrem de volatilă şi depinde de vârstă, educaţie, experienţă, conjuncturi etc.

De-a lungul vremii, s-a întâmplat să întâlnesc fel şi fel de oameni. Cu ei am împărţit şi bune şi rele. Oameni care au trăit războiul şi au salvat de la moarte camarazi de arme, dar şi unii care au supravieţuit ascunzându-se, şi mai apoi, arogându-şi fapte măreţe, s-au folosit de acestea pentru a specula oportunităţi. Am întâlnit oameni care au luptat pentru o idee până la sacrificiu, fără să-i intereseze vreo recunoaştere ulterioară. Oameni care îşi ţin cuvântul dat până la capăt, dar şi unii care, în funcţie de conjunctură, se îmbolnăvesc subit de amnezie. Am întâlnit oameni pentru care puterea constă în lucruri scumpe şi etalate spre invidia celor din jur, dar şi oameni a căror putere sta în ştiinţă şi modestie. Am cunoscut oameni care se pun pe sine înaintea celorlalţi, dar şi unii care se considera inferiori, nu au păreri proprii, de regulă şi le însuşesc pe ale celor din jur, iar atunci când nu au repere, se simt vulnerabili şi acţionează haotic şi stupid. Am văzut oameni care plâng (se căiesc) când greşesc, suferind conştient pentru gravitatea faptei lor, dar şi oameni care, abordând o naivitate juvenilă, persista în greşeala lor, făcându-şi rău lor sau altora cu o seninătate de admirat. Am întâlnit oameni, care prin putere înţeleg să profite de slăbiciunea celorlalţi, să speculeze orice oportunitate, fără a ţine seama de consecinţe, pe criteriul: “Peste prosti, trebuie să treci cu indiferenţă”, pentru care “mâine” este o noţiune incertă şi n-au auzit de La Fontaine vreodată. Dar sunt şi alţii care spun: “Nu ! Înainte de a profita şi specula, trebuie să te gândeşti la consecinţele faptelor tale”.

Faptele unui om profund se bazează pe valori morale şi materiale, dobândite în timp prin educaţie. În popor se cheamă bun simţ. Un om profund ştie ce, cum şi când ! El este conectat în permanenţă la mediu, la informaţie, nu în sensul de asimilare necondiţionată, ci de procesare a ei. Are păreri proprii şi îşi asumă responsabilităţi. Se bazează întotdeauna pe cunoaştere şi analiza, şi chiar dacă cere părerea celor din jur, în final, decizia îi aparţine. Un om profund anticipează evenimente şi acţionează premeditat. Conştient de valoarea sa interioară, nu pune preţ pe lucruri trecătoare, de faţadă, ci caută să-şi etaleze punctele forte, materializându-le în obiective ample, complexe şi de durată. În general, îl distingi de grup, iese în evidenţă voit, îi place să fie original, uneori nonconformist. Este caracterizat de stabilitate emoţională sau materială. Viaţa sa este dominată de echilibru, cu amplitudini mici, şi se înscrie pe un trend constant ascendent.

În contradicţie, un om superficial ezită, pentru că nu are un fundament informaţional şi educaţional solid. Acţionează din instinct, iar faptele sale, lipsite de coerentă, determina rezultate la fel de imprevizibile. Unui astfel de individ îi va fi în permanenţă teamă de neprevăzut. Teamă să izvorăşte din necunoaştere, din incapacitatea de a analiza, de a cuprinde sau anticipa un posibil eveniment sau o succesiune de evenimente, determinante pentru sine şi anturaj. Un asemenea individ se va baza întotdeauna pe cei din jur. Este în permanenţă căutare de modele, idoli, repere intelectuale pentru acţiunile sale. Are nevoie de confirmare şi recunoaştere. Izolarea îl deprima. Nu are păreri proprii, pentru că nu are suportul informaţional necesar, iar deciziile sale îi aparţin de forma şi nu în esenţă. Acest gen de individ, în sinea sa conştient de handicapul intelectual, va căuta să compenseze prin lucruri şi gesturi de suprafaţă, zgomotoase, atrăgătoare, impresionante. Odată pătruns acest ambalaj, această iluzie, slăbiciunea să devine evidenta. Marea calitate a acestuia este tenacitatea. Tenacitatea izvorâtă din teamă. Teama îl face să fie conectat în permanenţă la mediu, la societate, dar nu în sensul procesării informaţiei, ci a copierii şi specularii. El nu inventează sau creează, ci copiază. Nu investeşte ci preia. Azi îl vezi îmbrăcat în roşu, mâine în verde, pentru că a văzut pe cineva îmbrăcat la fel. Originalitatea este o noţiune abstractă. Viaţa lui este caracterizată de instabilitate, cu oscilaţii ample, treceri bruşte de la pozitiv la negativ, determinate în general de acţiuni pripite, de multe ori în baza unor informaţii prinse din zbor. Un om superficial, contrar angoasei permanente, risca. Conştient că singurul mod în care poate câştiga, progresa, este norocul, îl vedem în ipostaze de păgubit ori de milionar şi cel mai des, de jucător la LOTO.

Dacă stăm să analizăm fiecare gen în parte, observăm ceva extrem de interesant. Fiecare individ, atât cel profund, cât şi cel superficial, are calităţi şi defecte, determinate pentru sine într-un anumit context socio-economic. Ca şi în povestea celor trei purceluşi, observăm un mod specific de a privi lumea, viaţa în esenţă. Unii oameni nu sunt interesaţi să “construiască” ceva durabil, pentru că o anumită conjuntura, economică în special, nu le permite aşa ceva, iar superficialitatea reprezintă un fel de adaptare. [Cu familia nu poţi fi superficial. Dar e altă poveste.] Alţi oameni în schimb, prin natura educaţiei, dobândite sau perpetuate prin tradiţie, sunt făcuţi să construiască temeinic pe termen lung. Cei profunzi construiesc durabil, cei superficiali, nu !

INDIVIDUL ŞI SOCIETATEA.

Voi încerca să privesc în context mai larg şi să leg individul de societate şi de valorile ei perpetue. Într-o societate dezvoltată, aşezată pe baze economice stabile, ierarhizata în funcţie de pregătire şi competenţă, indivizii profunzi supravieţuiesc mult mai bine decât cei superficiali. În contradicţie, într-o societate pur speculativă, conjuncturala, superficialii sunt în mediul lor. Societatea speculativă nu permite timp de gândire, de acumulare; trebuie să profiţi de moment.
O societate dezvoltată, se bazează pe o economie solidă, infrastructura industrială complexă, competentă, tradiţie, trăsături nespecifice uneia speculative. O asemenea socitate se construieşte în sute de ani şi se bazează pe acumulare. În general, societăţile speculative sunt specifice ţărilor subdezvoltate.
… Şi puţină Antropologie. La baza sa, omul este o fiinţă speculativă. Întotdeauna a căutat scurtătură, drumul uşor, efortul puţin, rodul uşor de cules. O cale dificilă, presărată cu efort fizic şi intelectual, a fost întotdeauna ocolită, atât timp cât a existat varianta uşoară. Am spus “la baza”, ca să nu folosesc termenul “primitiv”. După zeci de mii de ani, este de presupus că omul a evoluat. A devenit capabil să gândească, să analizeze informaţia, să anticipeze evenimente şi să acţioneze ca atare. Sunt convins că mulţi veţi zâmbi la viziunea mediului în care trăim, în care vedem oameni acţionând instinctual) Un individ acţionează instinctual, în momentul în care nu mai are repere. Sau reperele sunt extrem de sumare şi bine ascunse în subconştient. Asemeni unui animal încolţit, el se apăra. Dar şi asta este altă poveste.

În rândurile anterioare am încercat să delimitez profunzimea de superficialitate. Am încercat să definesc două tipologii de oameni şi legătura lor cu societatea. Ei bine, acum voi scutura puţin pomul şi voi spune: toţi oamenii sunt în acelaşi timp şi profunzi, dar şi superficiali.
Dacă la nivel macro, superficialiatea şi profunzimea sunt trăsături determinante, benefice sau nocive pentru dezvoltarea societăţii, şi fac diferenţa între bogăţie şi sărăcie, la nivel individual, ele sunt absolut normale, fiind parte a procesului de învăţare.
Drumul unui om în scurta sa existenţă, este presărat cu evenimente, situaţii, în care este pus să ia decizii în baza unor informaţii anterior dobândite. Deciziile sale pot fi corecte sau greşite, dacă în urma lor cineva are de suferit sau nu. Cred că aceasta este definiţia răului şi binelui. Însăşi evoluţia, procesul de învăţare se bazează pe acest tandem: corect/greşit, profunzime/superficialitate. Omul are două metode de a învăţa: din greşelile altora (observaţie sau lectura) sau din cele proprii. Prin urmare, toţi facem greşeli din care învăţăm, şi nu ne oprim niciodată. Deci profunzimea şi superficialitatea sunt atât de interparunse, încât este foarte greu să le delimităm. Ele fac parte dintr-un proces amplu, evolutiv, care cuprinde nu numai existenţa unui individ, ci prin interconectare, se răsfrânge asupra celor din jur, pe o scară nelimitată. Viaţa, în esenţa ei, reprezintă drumul de la superficialitate la profunzime, de la necunoaştere la cunoaştere, de la rău la bine. Şi că ceaţa să fie şi mai densă, pot spune că procesul capătă nuanţe istorice prin legătura cu generaţiile anterioare şi rolul acestora în transmiterea învăţăturilor şi normelor etice şi estetice.
Şi apoi, cine şi în bază a ce, spune despre un om că este profund sau superficial, puternic sau slab ? Sunt convins că majoritatea celor care au citit rândurile anterioare, şi-au spus: “Eu sunt profund !”. Şi au perfectă dreptate atâta timp cât nu se raportează la cineva mai profund decât ei. După părerea mea, profunzimea şi superficialitatea sunt trăsături conjuncturale şi relative, dar de care merită să ţinem seama. Ele reprezintă un fel de raportare la cei din jurul nostru, la modele reale sau imaginare, la valori, la tot şi toate, în trecut, prezent şi viitor. Un fel de cod nescris în cartea bunelor maniere.
În concluzie, trebuie să ne adaptăm timpurilor în care trăim, şi în puţinul timp rămas, să ne pregătim pentru timpurile care vor veni.

Profunzime vs. Superficialitate, cred că totul stă în percepţia asupra vieţii: sunt oameni care se încăpăţânează să vadă numai forma, pt că nu au intrat în contact cu alte nivele mai profunde, de a căror existenţă nu ştiu nimic, iar alţii care au reuşit să le perceapă;
Sunt oameni care simt nevoia imperioasa de a (se) realiză material, de a construi, de a crea, de a avea un impact asupra lumii, oameni care se hrănesc cu percepţia altora despre ei însuşi;
Alţi oameni însă duc o existenţă vizibilă care nu epatează prin nimic, mai pasivă şi aparent mai lipsită de evenimente; sunt mai introspectivi, contemplativi, nemotivaţi a se implica în mersul societăţii, de cele mai multe ori le este greu să se adapteze acestei lumi, considerând că nu este un semn de sănătate mentală adaptarea la o societate profund bolnavă, se doresc şi sunt mai retraşi, în general îşi doresc independenţa financiară, căutându-şi o meserie care le aduce un venit convenabil sau propriul business… alţii din aceeaşi catagorie se retrag la periferia societăţii, recurgând la droguri unii, pt că realitatea lor este prea greu de îndurat, alţii prefera zonele mai puţin populate, sau alţii se simt atraşi de viaţa spirituală sau religioasă;
Aceştia aparent sunt rupţi de societate, în valorile căreia nu se regăsesc deloc, însă viaţa lor interioară este bogată şi constructivă, dinamica lor este interioară, iar mişcarea este spre micşorarea formei, sunt permanent preocupaţi de propria evoluţie, participând activ la crearea conştiinţei, sunt oameni senzoriali, capabili a şi controla energiile şi a le direcţiona în scopul dorit
Cred că ei influenţează lumea la un nivel mult mai profund decât nivelul vizibil/superficial, menţinând frecvenţă şi căutând armonizarea cu universul.

10 Strategii De Manipulare Colectivă

Noam Chomsky este un lingvist nord-american, devenit cunoscut în urma semnării unei petiţii pentru apărarea libertăţii de exprimare a lui Robert Faurisson (specialist în analiza documentelor, cel mai autorizat contestatar al Holocaustului evreiesc, din care cauza a şi fost ţinta unor atacuri din partea organizaţiilor evreieşti). Evreu el însuşi, cu o sensibilitate rebelă şi justiţiară, Noam Chomsky considera că ’’libertatea de exprimare este mai importantă decât orice versiune a faptelor susţinută de ordinea stabilită, oricare ar fi raportul pe care aceasta îl întreţine cu adevărul faptelor în sine”. Noam Chomski este cel care a identificat şi stabilit lista celor „Zece strategii de Manipulare” prin mediile de informare în masă. (Miron Manega)

1. ’’A distrage în permanenţă atenţia publicului, departe de adevăratele probleme sociale, captivata de subiecte fără importanţă adevărată. A ţine mereu publicul ocupat, ocupat, ocupat, fără nici’un timp pentru gândire” scrie Chomsky.

2. A cauza probleme şi, apoi, a oferi soluţii.

Această metodă se mai numeşte şi ’’ problema – reacţie – soluţie”. La început, se creează problema, sau „situaţia”, prevăzută pentru a suscita o anume reacţie a publicului, pentru că tocmai acesta să ceară măsurile mai dinainte stabilite pentru a fi acceptate. De exemplu: dezvoltarea intenţionată a violenţei urbane sau organizarea de atentate sângeroase, pretinse antisemite, pentru că publicul să ceară legi represive, în detrimentrul libertăţii.

3. Strategia „în degradeu”.

Pentru că publicul să accepte o măsură inacceptabilă, este de ajuns să fie aplicată în mod progresiv, în ’’degradeu”, pe o durată de zece ani. în acest fel, au fost impuse condiţii sociale şi economice absolut noi au fost impuse din 1980 până în 1990. Şomaj masiv, imigraţie – invazie, precaritate, flexibilitate, delocalizări, salarii care nu mai asigura un venit decent, iată schimbările care ar fi provocat o revoluţie dacă ar fi fost aplicate în mod brutal.

4. Strategia acţiunii cu date diferite.

O altă manieră de a obliga publicul să accepte o hotărâre nepopulară este de a o prezenta ca „dureroasă, dar necesara’’, obţinând acordul publicului în prezent, pentru aplicarea în viitor. Este mult mai uşoară acceptarea unui sacrificiu viitor decât al unuia apropiat. în primul rând, pentru că efortul nu trebuie făcut imediat, apoi, pentru că publicul are mereu tendinţa de a nădăjdui ’’totul va merge mai bine mâine” şi că sacrificiul cerut va putea fi evitat. în fine, aceasta manieră lasa publicului timp pentru a se obişnui cu ideea schimbării, pe care o va accepta cu resemnare la momentul venit. Exemplu recent: trecerea la Euro şi pierderea suveranităţii monetare şi economice, acceptate de ţările europene între 1992 – 1995 şi aplicate în 2002.

5. A se adresa publicului ca unor copii mici.

Cea mai mare parte a publicitatilor destinate marelui public folosesc discursuri, argumente, personaje şi un ton absolut copilăreşti, aproape debile, ca şi cum spectatorul ar fi un copil mic sau un handicapat mental. De ce oare ? ’’de 12 ani.” Dacă ne adresăm unei persoane ca şi cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate şi cu o oarecare probabilitate, va avea un răspuns sau o reacţie tot atât de lipsită de simţ critic ca al unui copil de 12 ani” analizează Chomsky.

6. A face apel mai mult la partea emoţională decât la gândire.

Este o tehnică clasică pentru a opri analiza raţională şi, deci, simţul critic al oamenilor. Ïn plus, folosirea emoţionalului deschide accesul la subconştient, pentru implantarea unor anumite idei, dorinţe, spaime, pulsiuni sau comportamente.

7. Menţinerea poporului în neştiinţă şi prostie.

A face în aşa fel ca poporul să nu înţeleagă tehnologiile şi metodele folosite pentru controlarea şi robirea lui. Calitatea educaţiei dată claselor inferioare trebuie să fie cât mai slabă, încât prăpastia de neştiinţă, care separa clasele de jos de cele de sus să fie şi să rămână de neînţeles de cele dintâi.

8. A încuraja publicul să se complacă în mediocritate.

A încuraja publicul să creadă că e” bine” de a fi prost, vulgar şi incult. A-l îndopa cu seriale americane şi emisiuni de tele-realitate, nişte dobitocenii monstruoase.

9. A înlocui revolta cu învinovăţirea.

A face omul să creadă că numai el singur este vinovat de propria’i nenorocire, din cauza unei inteligenţe insuficiente, sau a capacităţilor şi eforturilor necorespunzătoare. Astfel, în loc să se ridice împotriva sistemului, individul se sub-estimeaza şi se învinovăţeşte, ceea ce crează o stare depresivă, având ca efect abţinerea de la acţiune. Şi, fără acţiune, nu există revoluţie !

10. Şi, ultimul punct, a cunoaşte oamenii mai bine decât se cunosc ei înşişi.

Ïn ultimii 50 de ani, progresele fulgerătoare ale ştiinţei au săpat o prăpastie crescândă între cunoştinţele publicului şi acelea deţinute şi folosite de elitele conducătoare. Mulţumită biologiei, neurobiologiei şi psihologiei aplicate, ” sistemul” a ajuns la cunoaşterea avansată a făpturii omeneşti, fizic şi psihic. Sistemul cunoaşte individul mediu mai bine decât el însuşi. Aceasta înseamnă că, în majoritea cazurilor, sistemul deţine un control mai mare şi o putere mai importantă asupra oamenilor decât ei înşişi.

De Ce Nu Îmi Pare Rău

Un inginer la o companie privată avea ca temă, echiparea unor cutii metalice cu amorizoare de şoc, de un tip mai special. Lucrarea era pentru afară. A dat un search pe net şi a găsit două oferte – una germană şi cealaltă a unui institut din România. În pagina românească spunea că amortizorul cu pricină a fost premiat în 1999 la Geneva, şi a reprezentat efortul unor ani de muncă din partea unei echipe de cercetători, în frunte cu profesorul Xulescu.
Soră-mea, cum e o fire mai patriotică, şi cum pe vremuri lucrase şi ea într-un institut similar, i-a dat pe nemţi la o parte şi i-a sunat pe românaşi. A vorbit cu ei şi i-a chemat la sediul firmei, să-şi prezinte oferta.
După două zile, s-au prezentat doi tipi, unul pe la 68 de ani, iar celalat pe la 50. Primul era profesorul, iar celălalt era asistentul.
Le-a povestit despre ce e vorba, caracteristicile aparatului respectiv şi ce are nevoie. Se aştepta ca aceştia să scoată „obectu'” pe masă şi să zică „costa atât”, cum era firesc şi cum văzuse în oferta nemţilor de pe net.
Ce credeţi că s-a întâmplat ? Profesorul – „Ştiţi, noi avem un prototip; nu e încă lansat în producţia de serie”. Fac o paranteză – produsul respectiv e de mărimea unei cutii de Diazepam şi conţine două pistoane şi un arc. Răspunsul lor: „Completaţi-ne dumneavoastră o cerere pentru temă de cercetare, în care să specificaţi toate caracteristicile aparatului, eventual ne puneţi la dispoziţie şi aparatul (20.000 $), după care noi vom lansa tema. Pentru lansare ne trebuie cam trei luni, şi după ce vom finaliza cercetarea, ne mai ia încă două să executăm produsul. Costurile s-ar ridica cam la 15.000 de euro.”. Soră-mea a rămas masca ! Chiar şi-a găsit cu greu cuvintele, nu emoţionată de profunzimea discursului, ci de imbecilitatea protagoniştilor. În cele din urmă le-a sugerat elegant ca se va gândi la propunerea lor, dar i se pare cam mult, că după 11 ani produsul să nu fie lansat în producţia de serie. Şi că a mai găsit o ofertă, din Germania, în care apare o listă cu 100 de dimensiuni, de la 1 euro, la 50 euro bucată. Iar livrarea se face în maxim 7 zile.
Cam asta a fost povestea ei.

Şi să vă spun şi povestea mea. Protagoniştii, nu erau chiar imbecili, pentru că dacă ar fi fost, bunicuţul de 70 de ani, ar fi fost demult la pensie. Ştiţi câţi bani au păpat institutele de cercetări româneşti în ultimii 20 de ani, fără să scoată aproape niciun produs de serie, sau să se vadă vreun rod al muncii creatoare ? Cred că sute de miliarde de Euro. De ce ? Pentru că imediat după ’90 crema cercetării româneşti a făcut scandal, că… „moare cercetarea !”. S-a dat legea prin care an de an s-au alocat fonduri grase, şi aşa s-a „salvat cercetarea”. Toţi puturoşii, pupincuriştii şi neamurile politicienilor s-au aciuiat în fel şi fel de institute, şi-au tras SRL-uri căpuşa, au făcut rost de proiecte fictive şi s-au pus pe tocat banii statului.

Vedeţi, de-asta nu-mi pare rău pentru ce-o să ne aştepte în viitorul apropiat. Unii chiar o merită ! Şi am vaga bănuială, că nu sunt foarte puţini.

Facebook

Am o nelămurire: ce este Facebook-ul ? Ăştia zic că e cel mai tare site de socializare. Să reformulez, ce insemana socializare în viziunea facebook ? Ca în viziunea mea, insemana să schimbi impresii… să talk-uiesti, că scrii acolo ceva, iar guguştiucii din lista să-şi activeze neuronii şi să comenteze şi altele asemeni, adică ceva ce lipseşte pe situl cu pricina.
Cum se aleg prietenii pe Facebook ?
Păi la câte cereri de prietenie am primit, deja încep să am dubii privind criteriile de selecţie. De regulă te uiţi în profilul celui care… sau pe care…, şi în funcţie de ce vezi acolo, mă refer la pictures, că de text nu poate fi vorba, scrisul fiind de regulă o activitate intens scânteietoare, dai add… Celălalt te vizionează şi da accept. Şi-atât ? Gata ? Ţi-ai mărit portfoliul de prieteni. Exact ca la pescuit. Faci poză cu carasu’ şi o pui pe net.

Ce se scrie pe facebook ?
Păi, hai să vă dau câteva extrase din homepage.
G. Was plowing on their fărm and struck oil – black gold ! They can’t use all of it themselves !
Linkuri pe youtube şi poze din vacanţă la New York sau alt tărâm exotic. A, şi două rânduri în inglish, să se vadă că eşti titrat.

În rest, nimic altceva, cum spuneam, o idee, o strălucire etc. Ba nu, mint, din când în când cineva mai bagă o „nelămurire” socială sau personală. Acum un an, începuse o amplă dezbatere despre etică. Aia chiar că mi-a plăcut.

Concluzie, ori sunt io bou şi nu mai ştiu ce însemna să socializezi, ori nu înţeleg rolul Facebook, ori nu apăs pe butonul care trebuie. Vă rog să mă lămuriţi, să nu mor prost ! Multzam !

Normal Sau Anormal

Am o dilemă, pe care încerc s-o lămuresc. Cu toţii trăim sentimentul unicităţii şi cu năzuinţa că cei mai mulţi dintre semenii noştri ne seamănă în cuget şi simţiri. Este acea raportare la mediul în care ne educăm, trăim şi ne definitivam personalitatea. Vă propun o discuţie despre normalitate şi am să încep cu un exerciţiu de imaginaţie.

Un profesor universitar, trăit o viaţă într-un cartier select, îngropat în teze despre sociologie şi condiţia umană, şi pasionat de Brahms, nimereşte din întâmplare într-un cartier modest, într-o margine de Bucureşti, invitat la o nuntă. Vă imaginaţi ce material de studiu i s-ar oferi instant… ? Ştiţi cum e la nunţi… nu poate sta deoparte; îi musai să socializeze, că arate că se simte bine, că îi plac vinul şi sarmalele pe acorduri de manele, că trebuie să danseze mireasa şi eventual să scoată ostentativ bancnotele de un milion… fără număr, că deh, este barosan, şi altele ce se fac la o nuntă într-o margine de Bucureşti. A, nu mai zic că la masă, între două pahare şi zece sticle, trebuie să se dea „şmecher” şi „să dea pe spate” auditoriul, cu ultimele noutăţi din tabloide, sau cu concepte elevate despre viaţă şi traiul conjugal. Şi la sfârşit să lase plicul burduşit.
De ce e nevoie să facă toate astea bietul profesor ? Doar pentru că a fost invitat ? Şi de ce a fost invitat ? Pentru că e băiat simpatic ? Hai să fim serioşi ! Ştiţi foarte bine că invitaţiile la nunta se fac pe criteriul: „Auzi fă, nu-l invităm şi pe Dl. Costel, că asta are bani ?! Care Costel dragă, ăla de e director la… ?”. Mda, cred că în străfundurile mele supravieţuieşte încă un viermişor, pe denumirea latinească: Naivus Tampitus.

Dar să revin la subiect.
Vă spuneam că trăim într-o lume a noastră, din care uneori ne este dat să evadăm şi să descoperim o altă lume. O lume cu nimic mai anormală, doar că se conduce după alte regului, cu care nu suntem obişnuiţi, şi în care „aterizăm” forţat pe post de victime sau invitaţi.
Uneori extremele nu sunt atât de evidente. Ne complăcem într-un ritual propriu, cotidian, înconjuraţi de prieteni şi oameni asemeni nouă, timpul trece şi ajungem să credem că lumea începe şi se termină cu noi.
Apoi rămânem şocaţi când vedem la TV cum o grămadă de – zicem noi, tâmpiţi – se îmbulzesc să apuce o bormaşină. Credeţi că ei conştientizează penibilul ? Care este de fapt normalitatea, cea a lor, sau cea a noastră ?
Alta… Ştiaţi că într-o piaţă de angro din Bucureşti, toate cantarele sunt „manarite” cu 200g ? Iar eu, odată, am cumpărat de pe SH un obiectiv foto stricat. Şi n-am putut să cedez insistentelor unui amic, să găsesc alt fraier şi să scap de el. Alţii nu au absolut nicio problemă cu asta. E normal sau anormal ?

În urmă cu doi ani, cumnatul meu a avut un accident, în care pitzipoanca lui Răzvan Temesan (tăticul Bancorexului), nu s-a asigurat când a ieşit cu maşina din parcare.
La poliţie s-a făcut constatarea că ea vinovată. Apoi a dat un mic telefon. După douăzeci de minute a apărut Temesan. S-a dus în biroul comandantului şi după alte cinci minute a plecat. Cumnăţelul meu a fost chemat şi i s-a sugerat frumos să recunoască că el a provocat accidentul şi că nu nu i se va întâmpla nimic. În caz contrar, va avea de suferit în instanţă.
E normal, sau anormal ? Cu siguranţă veţi spune că nu e, dar mă pun în mintea jigodiilor alea; ei ce cred ?

Şi una la scară planetară. Joi la Conferinţa de Comerţ cu Specii Dispărute, avută loc nu mai ştiu unde, s-a votat cu unanimitate pentru continuarea pescuitului Tonului Albastru, specie pe cale de dispariţie. Cu ce drept s-a luat această decizie ? Cu ce drept se consideră omul Dumnezeu ? E normal sau anormal ? De ce alţii văd normală această decizie ? Să fie o problemă de alegere, sau de supravieţuire ?

Despre Creanțe Și Recuperatori

Băncile pasează creanţele companiilor specializate. Am găsit pe Money.ro un articol despre recuperarea creanţelor. Iată-l mai jos:

Recuperatorii vânează victimele crizei. Doar faliţii şi şomerii mai au scăpare.

Portăreii cumpără de la bănci ori societăţi de leasing sute de credite neperformante lunar. Plătesc nu mai mult de o zecime din valoarea creditului, dar nu se lasă până nu-şi scot banii măcar de două ori. Directorul de la departamentul de recuperare debite de la Coface spune, în exclusivitate, pentru MONEY.ro cum procedează agenţii săi pentru a convinge rau-platnicul să achite şi care sunt cazurile în care nu prea reuşesc să facă mare lucru.

Compania Coface, primul recuperator al ţării, avea un portofoliu de creanţe de 90 de milioane de euro în 2007-2008 iar în 2008-2009 acestea au trecut de 450 de milioane de euro. Constantin Coman, directorul de la recuperare pune această creştere pe seama crizei.

„Situaţia creanţelor de recuperat s-a schimbat dramatic anul trecut. Acum avem mult mai mult de lucru iar asta se datorează, evident, faptului că romanii nu mai au bani. Vin sute de cazuri lunar”, arata Coman.

S-au mai schimbat, însă, şi alte lucruri. Astfel, dacă acum doi ani o bancă sau o societate de leasing vindea un credit neperformant la 20-27% din valoarea lui, în prezent recuperatorul poate pune mâna pe o creanţă şi pentru 2%.

„Media e pe la 10% dar luăm şi creanţe la a cincizecea parte din valoarea ei. Totul depinde de vechime şi de valoarea ei. Cu cât e mai veche cu atât şansele de recuperare sunt mai mici şi o luăm foarte ieftin”, zice directorul Coface.

În medie se recuperează cam un sfert din valoarea creanţei, dar extremele sunt la 2% şi 80%. Oricum ar fi, însă, o companie precum Coface nu prea pierde. Din cifrele oferite de Constantin Coman se vede că, în cel mai obişnuit caz, recuperatorul îşi ia de două ori mai mulţi bani decât a dat pe creanţa.

Iar angajaţii săi sunt şi ei fericiţi: portărelul care îţi bate la uşa pentru a-ţi cere datoria are un comison de succes de până la 10%, deşi la sume foarte mari un comison obişnuit este de 1-2%. Un exemplu: o echipă Coface de patru oameni au recuperat două milioane de euro de la o companie de construcţii iar, ulterior, şi-au împărţit un bonus de 15 000 de euro.

Cum acţionează recuperatorul ?

După 120 de zile de neplata a ratelor, banca începe să considere creditul problematic. Următoarele 120 de zile sunt demersuri pentru rezolvarea amiabilă a problemei. Dacă acestea nu duc la niciun rezultat, după un an de zile, creditul este vândut recuperatorilor de creanţe.

„Negociem portofolii de creanţe de milioane de euro. Ne interesează foarte mult ca debitorul să nu mai fi fost, mai înainte, abordat de altcineva că să i se ceară banii pentru că atunci devenim deschizători de drum şi ne mărim semnificativ şansele de succes”, spune Coman. în continuare portărelul ia urma datornicului după telefon, adresa, sau prin intermediul evidentelor Fiscului şi ale Registrului Comerţului.

Un agent negociază cu firma ori persoană fizică modul în care se poate stinge creanţa. în această fază recuperatorul are un avantaj evident faţă de bancă.

„Banca nu poate renunţa la niciun ban din creditul pe care l-a dat. Nici la dobânzi, nici la penalităţi. Însă eu mă pot duce să-i zic: Domnule, aveţi de dat suma x. Daţi-mi, acum 70% şi-am închis creanţa pe loc”, afirma directorul Coface. Portărelul poate accepta şi o eşalonare a debitului dar atunci firma trebuie să prezinte o garanţie: un bilet la ordin, o filă CEC, sau gaj pe un activ. Dacă firma a apucat să ceară insolventa, datoria ori nu mai poate fi recuperată ori se recuperează doar un procent infim.

O procedură asemănătoare este şi în cazul unei persoane fizice: dacă este notificata şi refuza plata portărelul îi poate pune sub sechestru apartamentul, casă, maşina ori terenul deţinut. Dacă respectivul nu deţine nimic atunci cu executorul judecătoresc i se poate pune poprire de până la 70% din venitul net lunar, spune reprezentantul Coface. Acesta este, însă, contrazis de Codul Muncii, care spune că nu se poate popri mai mult de 30% din venitul net chiar dacă salariatul cere, expres, acest lucru. Şomerii care nici nu au vreun activ sunt aproape o cauză pierdută pentru portărei.

Cele mai multe dosare Coface se referă la cazuri de neplata a facturii la utilităţi. Debitele nu depăşesc câteva sute de lei. Există, însă, şi cazuri în care sume implicate sunt de ordinul sutelor de mii sau milioanelor de euro. Cele mai mari creanţe „vânate” de Coface sunt de un milion de euro de la o firmă de retail şi de 135.000 de euro de la o persoană fizică. Creanţa cetăţeanului este însă foarte veche iar acesta nu are decât un teren care nu valorează mare lucru. „E bine dacă scot de la el 30.000 de euro”, trage concluzia directorul Coface.

Intebarea care mi-o pun, este dacă va putea scăpa cineva de datorii. Datoriile se prescriu, sau sunt lăsaţi în pace până în momentul în care au bani ?

Ce-Și Doresc Femeile

Pe oricare bărbat ai întreba, îţi va spune că e cea mai grea întrebare. M-am amuzat copios aseară, urmărind la Sinteza Zilei lui M. GÂDEA o dezbatere despre „Ce-şi doresc femeile ?”. Toţi cei prezenţi, bărbaţi desigur, cu M. BADEA şi M. RADU capete de afiş, şi-au dat cu părerea în fel şi chip. Ba că siguranţă şi încredere, ba că bani sau nopţi de amor, ba s-au scărpinat în cap cu neputinţă.

Pentru că m-a interesat subiectul din fragedă tinereţe, iar viaţa mi-a oferit nenumărate posibilităţi de a testa dorinţele femeilor, îmi voi spune, timid, părerea, chiar dacă o să semene puţin a pamflet. Am pus întrebarea multor femei. O vreme am fost decepţionat, crezând că nicio femeie nu se încadrează în standardele mele. De aici, până să cred că toate femeile sunt proaste mai era doar un pas. Nu zâmbiţi, ştiu o grămadă de bărbaţi care cred cu convingere asta.
Totuşi, nu puteam să mă împac cu perspectiva de a rămâne singur, şi am început să întorc problema pe toate fetele.

Un tip mai deştept decât mine mi-a spus odată o chestie măreaţă: „Cea mai mare greşeală pe care o poate face un bărbat, e să întrebe o femeie, ce-şi doreşte… E ca şi cum ai încerca să prezici un cutremur”. Şi îmi dădea ca exemplu o femeie care intră cu maşină într-o intersecţie. „Ştii când se gândeşte încotro s-o ia ? Exact în mijlocul intersecţiei !” Cu ani în urma circulase şi un banc pe tema cu pricina. Cică un pescar prinde într-o zi peştişorul de aur. Acesta îl roagă să-i dea drumul, în schimbul a două dorinţe. Omul se gândeşte şi grăieşte: „Peştişorule fermecat, vreau o autostradă de aici până în Hawai”. Peştişorul cade pe gânduri şi îi zice: „Pescarule, ce-mi ceri tu îmi depăşeşte puterile. Mai pune-ţi o dorinţă şi poate ţi-o voi putea împlini.”. „Peştişorule, vreau să înţeleg femeia !”. Peştişorul se gândeşte, şi iar se gândeşte, după care îl întreabă: „Cu câte benzi zici că vrei autostradă ?”.

DECI, CE-ŞI DORESC FEMEILE ?

Femeile îşi doresc de fiecare dată altceva ! Na, că mai scosei un aforism.
Părerea mea este că bărbatul a fost lăsat de Dumnezeu să gândească pe termen lung. Demult de tot, pe vremea când locuia în garsoniera confort patru împreună cu consoarta şi cei trei plozi, înainte de culcare el se gândea unde se va duce la vânătoare a doua zi, sau că vine iarna şi trebuie pus un bolovan la peşteră. În schimb, grijile femeii erau cele imediate, cum ar fi plânsetul copilului, oală de pe soba sau mărgelele din sertar.

Dacă întrebi un bărbat ce-şi doreşte (s-au făcut sondaje în acest sens) îţi va spune pe un ton grav: un loc de muncă, o nevastă, o casă nouă, să treacă criza etc.
Dacă întrebi o femeie, răspunsul ei va fi următorul: o pereche de pantofi, să vină bărbatul acasă cu flori sau să dea cu aspiratorul, să fie iubită, o pereche de silicoane (vezi răspunsul din emisiunea lui Gâdea) etc.

Observaţi că dorinţele bărbatului abordează teme cu bătaie lungă, în schimb cele ale femeii exprima o necesitate imediată. Nu e nimic peiorativ în asta. Sunt desigur şi excepţii…

O altă mare greşeală pe care o face un bărbat, aici găsindu-şi originea aproape toate conflictele, e să creadă că o femeie îşi doreşte exact aceleaşi lucruri ca şi el. Există diferenţe, şi nu de ieri de alaltăieri, ci de când e lumea şi pământul, şi aşa va rămâne în veci. E genetic ! Şi mai e o chestie, o femeie nu va gândi niciodată că un bărbat. Un bărbat analizează, cântăreşte şi apoi ia decizia. Desigur, alt motiv de conflict.

O femeie, acum te va iubi cu tot ce are ea mai de preţ, iar peste o oră va fi în stare să-ţi pună cianură în ceai. O femeie trăieşte momentul, şi tot ce este legat de el este important.
N-o să vezi niciodată o femeie că va analiza şi va pune în balanţă bunele şi relele. Decizia ei va fi doar una spontană. Poţi să-i pui zece ani aur la picioare, dacă în ultimul ceas te-ai comportat ca un mitocan, te va părăsi fără regret. Pe urmă se va gândi, dar niciodată înainte de a face gestul, sau a te face „albie de porci”. Mă rog, după firea, puterea de cuprindere şi patologia fiecăruia.

Bărbaţi, vreţi să cuceriţi o femeie ? E simplu ! Trageţi-vă un A8, un ţol festiv şi un buchet imens de flori, şi vă va cădea topită la picioare. Nu vă faceţi griji pentru a doua zi, şi în niciun caz să credeţi că va conta seara precedentă. E suficient să vă duceţi la baie şi să uitaţi să trageţi apă, că tot visul se va spulbera într-o clipă. Glumesc ! Sunt femei care sunt impresionate şi de altceva, dar tot valori de moment rămân.

Acum doi ani am făcut greşeala să cred o femeie, când mi-a spus că nu vrea să mă mai vadă. Cât de adevărată e vorba: „Când o femeie îţi spune Nu, înseamnă că e Da !”.
Ce frumoasă e viaţa ! Păcat că e scurtă…

Avem Nevoie De Schimbare

Zilele astea m-au năpădit o grămadă de întrebări electorale. Să mă duc să votez, sau nu ? Cu cine să votez ? De ce să votez ? Şi altele asemenea. M-am tot gândit şi răzgândit şi am ajuns la următoarele concluzii.
În primul rând, exceptând neliniştea indusă de massmedia, consider că România este în cel mai mare rahat de până acum. Aşa cum îl simt eu, seamănă intru-catva cu cel premergător „revoluţiei” din ’89.
Am trăit pe viu evenimentele din ’89 şi multe din fenomenele şi vorbele aruncate atunci le-am regăsit azi. Să vă dau un exemplu, ultimele cuvinte ale lui Ceauşescu, la mitingul din 22, au fost: „Femeilor gravide le mai dau 25 lei”. Da, acestea au fost ultimele cuvinte, după care s-au dezlănţuit huiduielile.
Aceeaşi vorbă am auzit-o acum, atât din gura lui Boc, cât şi a lui Băsescu, adresată pensionarilor şi profesorilor. Şi aceleaşi huiduieli.
Atunci am fost prost pentru că n-am ştiut multe. Nici acum nu-s cu mult mai deştept, dar am ceva în plus. Pe lângă urechi şi ochi, Dumnezeu mi-a mai dat minte, cu care să gândesc şi văd ce alţii nu văd.
Azi văd aceeaşi disperare cu care unii se agaţa de putere, invocând uneltiri ascunse, similar cu paranoia. Văd aceeaşi tristeţe pe chipuri, exceptând desigur chipurile celor ocoliţi de evenimente şi care privesc stradă de la etaje îmbrăcate în sticlă.
Dar aş vrea să las stradă şi să mă concentrez pe ce nu se vede.

Am spus că ce se întâmplă azi seamănă cu ce-a fost acum douăzeci de ani. La nivel regional şi mai ales geopolitic, Băsescu nu mai este dorit. Când a „plecat la luptă” în urmă cu cinci ani, a avut toată susţinerea, atât din partea UŞA şi Rusiei, cât şi din partea greilor din UE. I s-a mai dat o şansă la referendum.
Am să vă întreb, câţi din voi mai credeţi că ce se întâmplă în România este rezultatul numai şi numai a voinţei poporului român ? Dacă mai sunt care cred, am să le spun că au o mare doză de naivitate.
Să vă mai dau câteva similitudini. Ceauşescu, cu un an înainte, a fost sfătuit de Gorbaciov şi Regan să se retragă în linişte. N-a făcut-o, trâmbiţând până în ultimul moment că puterile imperialiste doresc să-l dea jos. Şi l-au dat… de tot.
Băsescu a fost în mod discret sfătuit să se retragă. Acum trei zile americanii i-au transmis foarte clar: „Te-am susţinut cinci ani, în care ai promis că mişti ceva, şi n-ai făcut nimic. Noi avem nevoie de linişte, nu de scandal.”. Credeţi că Klaus Iohannis a fost visat peste noapte de Antonescu şi Geoana ? Nu cumva au fost sunaţi de A. Merkel ? Ultimul mesaj a fost transmis de FMI, când au spus că dezgheţarea ultimei transe depinde de rezultatul alegerilor. Bou să fii, să nu înţelegi că în lumea asta bancherii fac regulile. Gata,… finito,… pa ! Îţi faci bagajelu’ şi pleci cu laurii pe frunte, sau dacă nu vrei, în scânduri.
Şi să vă mai spun de ce bou. Spre binele lui o spun. În momentul de faţă el are două alternative: ori să se retragă, ori să fie dat jos cu forţa. Aduceţi-vă aminte de ’89 şi veţi înţelege ce spun.

Acum mă întreb, ce avem nevoie în momentul ăsta ? De o nouă revoluţie, sau de linişte, să mişcăm în al douăzecilea ceas ţara asta ? Credeţi că mă mai doare undeva dacă Băsescu a fost bun sau rău ? Sau că în loc să facă miting cu sindicaliştii de la metrou, când a fost grevă, el era cu cooperativă „Alaiul” undeva prin ţară ? Sau în loc să vină şi să spună: „Măi fraţilor, buba e neagră, haideţi să ne apucăm de treabă !”, pe el îl durea de maşinaţiuni de culise cu Boc, Udrea şi alţi acoliţi ?
Nu mă mai dor toate astea, pentru că în momentul ăsta mă doare mai mult de mine.

Până când clasa politică din România nu se va maturiza, avem nevoie de o schimbare permanentă a celor care ne conduc.
Iar cel mai mult şi mai mult, duminică, NU avem voie să fim indiferenţi. Gândiţi-vă la ce s-ar putea întâmpla în cazul unei destabilizări generale. Amintiţi-vă doar ce spunea Kelemen Hunor deunăzi despre autonomia administrativă a regiunilor secuieşti. Şi mai amintiţi-vă pe ce fond politic au avut loc evenimentele din ’90 de la Tg. Mureş.
Gândiţi-vă că România s-ar putea să fie în pericol.

Manipulari

Zilele astea m-au năpădit o grămadă de întrebări electorale. Să mă duc să votez, sau nu ? Cu cine să votez ? De ce să votez ? Şi altele asemenea. M-am tot gândit şi răzgândit şi am ajuns la următoarele concluzii.
În primul rând, exceptând neliniştea indusă de massmedia, consider că România este în cel mai mare rahat de până acum. Aşa cum îl simt eu, seamănă intru-catva cu cel premergător „revoluţiei” din ’89.
Am trăit pe viu evenimentele din ’89 şi multe din fenomenele şi vorbele aruncate atunci le-am regăsit azi. Să vă dau un exemplu, ultimele cuvinte ale lui Ceauşescu, la mitingul din 22, au fost: „Femeilor gravide le mai dau 25 lei”. Da, acestea au fost ultimele cuvinte, după care s-au dezlănţuit huiduielile.
Aceeaşi vorbă am auzit-o acum, atât din gura lui Boc, cât şi a lui Băsescu, adresată pensionarilor şi profesorilor. Şi aceleaşi huiduieli.
Atunci am fost prost pentru că n-am ştiut multe. Nici acum nu-s cu mult mai deştept, dar am ceva în plus. Pe lângă urechi şi ochi, Dumnezeu mi-a mai dat minte, cu care să gândesc şi văd ce alţii nu văd.
Azi văd aceeaşi disperare cu care unii se agaţa de putere, invocând uneltiri ascunse, similar cu paranoia. Văd aceeaşi tristeţe pe chipuri, exceptând desigur chipurile celor ocoliţi de evenimente şi care privesc stradă de la etaje îmbrăcate în sticlă.
Dar aş vrea să las stradă şi să mă concentrez pe ce nu se vede.

Am spus că ce se întâmplă azi seamănă cu ce-a fost acum douăzeci de ani. La nivel regional şi mai ales geopolitic, Băsescu nu mai este dorit. Când a „plecat la luptă” în urmă cu cinci ani, a avut toată susţinerea, atât din partea UŞA şi Rusiei, cât şi din partea greilor din UE. I s-a mai dat o şansă la referendum.
Am să vă întreb, câţi din voi mai credeţi că ce se întâmplă în România este rezultatul numai şi numai a voinţei poporului român ? Dacă mai sunt care cred, am să le spun că au o mare doză de naivitate.
Să vă mai dau câteva similitudini. Ceauşescu, cu un an înainte, a fost sfătuit de Gorbaciov şi Regan să se retragă în linişte. N-a făcut-o, trâmbiţând până în ultimul moment că puterile imperialiste doresc să-l dea jos. Şi l-au dat… de tot.
Băsescu a fost în mod discret sfătuit să se retragă. Acum trei zile americanii i-au transmis foarte clar: „Te-am susţinut cinci ani, în care ai promis că mişti ceva, şi n-ai făcut nimic. Noi avem nevoie de linişte, nu de scandal.”. Credeţi că Klaus Iohannis a fost visat peste noapte de Antonescu şi Geoana ? Nu cumva au fost sunaţi de A. Merkel ? Ultimul mesaj a fost transmis de FMI, când au spus că dezgheţarea ultimei transe depinde de rezultatul alegerilor. Bou să fii, să nu înţelegi că în lumea asta bancherii fac regulile. Gata,… finito,… pa ! Îţi faci bagajelu’ şi pleci cu laurii pe frunte, sau dacă nu vrei, în scânduri.
Şi să vă mai spun de ce bou. Spre binele lui o spun. În momentul de faţă el are două alternative: ori să se retragă, ori să fie dat jos cu forţa. Aduceţi-vă aminte de ’89 şi veţi înţelege ce spun.

Acum mă întreb, ce avem nevoie în momentul ăsta ? De o nouă revoluţie, sau de linişte, să mişcăm în al douăzecilea ceas ţara asta ? Credeţi că mă mai doare undeva dacă Băsescu a fost bun sau rău ? Sau că în loc să facă miting cu sindicaliştii de la metrou, când a fost grevă, el era cu cooperativă „Alaiul” undeva prin ţară ? Sau în loc să vină şi să spună: „Măi fraţilor, buba e neagră, haideţi să ne apucăm de treabă !”, pe el îl durea de maşinaţiuni de culise cu Boc, Udrea şi alţi acoliţi ?
Nu mă mai dor toate astea, pentru că în momentul ăsta mă doare mai mult de mine.

Până când clasa politică din România nu se va maturiza, avem nevoie de o schimbare permanentă a celor care ne conduc.
Iar cel mai mult şi mai mult, duminică, NU avem voie să fim indiferenţi. Gândiţi-vă la ce s-ar putea întâmpla în cazul unei destabilizări generale. Amintiţi-vă doar ce spunea Kelemen Hunor deunăzi despre autonomia administrativă a regiunilor secuieşti. Şi mai amintiţi-vă pe ce fond politic au avut loc evenimentele din ’90 de la Tg. Mureş.
Gândiţi-vă că România s-ar putea să fie în pericol. N-am înţeles niciodată de ce unora le place să manipuleze. Cred că unul din motive este acela că sunt geamăn, şi e scris în zodie că gemenii sunt în marea lor majoritate sinceri. Adică spun cam tot ce au în cap, fără să-şi facă probleme că au spus mai mult sau mai puţin decât trebuia, sau ca celălalt a înţeles mai multe decât au vrut ei să spună. Da, să ştiţi că unul din motivele pentru care gemenii intra în conflict, este acela că celălalt înţelege cu totul altceva. Dar să revin la manipulări; în mod special la cele negative.
De ce apelează unii la tertipuri când vor să obţină ceva ? Din două motive. Unul ar fi acela că nu pot obţine ceva, decât pentru un preţ mai mare. Şi al doilea, pur şi simplu din obişnuinţă. S-au obişnuit să obţină gratis şi nu se mai pot dezvăţa.
Ştim bine ca lumea se învârte în jurul a doua liţe motive: banul şi sentimentul. Deşi nu au nicio legătură unul cu altul, în socitatea în care trăim ele sunt inseparabile. Mulţi din semenii noştri considera atât de firesca aceasta inseparabilitate, încât şi-au clădit toată existenţa pe mixul dintre cele două. Ba mai mult, acţiunile lor se bazează pe folositea uneia pentru a o obţine pe cealaltă.
Am citit de multe ori prin tabloide următoarea ştire: „Vedeta X s-a căsătorit cu un prosper om de afaceri”. E drept că în ultima vreme, din cauza crizei, acest gen de anunţuri s-au cam rărit. Dacă aş fi mai puţin cârcotaş, sau aş fi aterizat de curând, aş vedea în aceste anunţuri finalizarea unor frumoase poveşti de dragoste.
Unde e manipularea ? E inutil să vă spun, pentru că chiar m-aţi considera extraterestru.
Cât de firesc poate fi să condiţionezi iubirea de material ? Sunt convins că mulţi îmi vor spune indignaţi: „Cum, unde ai văzut tu condiţionare ? Oamenii iubesc şi atât !”. Într-o oarecare măsură, cred că au dreptate. Oamenii iubesc o grămadă de aspecte, după măsura fiecăruia. Important e să se potrivesca măsurile.
Cele mai amuzante manipulări sunt cele din familie. Sunt amuzante pentru că îi cunoaştem pe protagonişti. Brusc, o atitudine de indiferenţă în trecut, se schimbă într-una de maxim interes. „Vai dragă, de când nu ne-am văzut… ! Ce mai faci ? Ce rău îmi pare…”. Aceste schimbări de atitudine apar la o împărţeală de moştenire sau când au nevoie de vreo pilă.
Un manipulator investeşte timp şi resurse. Şi bineînţeles îşi fixează un termen; dincolo de care investiţia nu mai e rentabilă. În general, cu cât resursele alocate sunt mai substanţiale, timpul este mai scurt. Un manipulator prost se va demasca în momentul în care, intrând în criză de timp, va plusa. Adică va forţa nota, aducând în sprijinul manipulării argumente penibile şi se va folosi de momente cu însemnătate emoţională puternică. Uneori îşi va ieşi din fire, enervat ca lucrurile nu s-au întâmplat aşa cum a vrut.
Manipulatorul are întotdeauna un punct slab; uneori vizibil, alteori bine ascuns. Strategia devine evidenta, în momentul în care acel punct slab începe să iasă la iveală. De regula este aruncat pe masa de joc în ultimul moment.
Manipulatorul apelează la emoţii şi sentimente. Studiază atent orice i-ar putea fi de folos.

Cei manipulaţi comit o greşeală fundamentală, şi anume aceea că sunt sinceri. Nativ, ei nu concep că există oameni care se pot folosi de tertipuri ca să obţină ceva şi cred în sinceritatea afişata. Aşa ajung să se detainuie şi să „plângă pe umărul celuilalt”, fără să realizeze că „îşi poftesc duşmanul în casă”.
De-alungul anilor, am observat un aspect interesant. În general, fiecare om îşi croieşte propriul drum, în care acumulează informaţie şi experienţa. Rar o să vedeţi pe cineva care a muncit din greu să construiască ceva, bazându-se pe propria minte şi profesie, să manipuleze. Acesta are principii, manipulatorul, nu ! Nu discut despre manipularea profesională, specifică relaţiilor de business. Mă refer numai la cea personală, bazată pe sentiment. Manipularea se învaţa că orice altceva. Să devii un bun manipulator e nevoie de ani de studiu şi practică, şi începi, de regulă, în fragedă tinereţe. Adică atunci când îţi alegi drumul greu sau uşor.
Şi mai e ceva, pe manipulatori îi întâlneşti alături de personalităţi puternice. Am să fac o parabolă. Pe un manipulator n-ai să-l vezi cărându-şi cu spatele sacii de cartofi. El se va aşeza lângă ei, şi va aştepta pe cineva dispus să-i care, dacă se poate gratis. Eventual să-i dea şi bani pentru onoarea de a-i fi cărat.

Manipularea e nativă, adică înscrisă în patternul uman. Am mai spus-o, omul e o fiinţă speculativă. Va cauta intotdeuna calea uşoară. Cel mai elocvent exemplu sunt copiii. Deşi nu ştiu cum, o fac. Copiii manipulează aproape inconştient. Iar părinţii se lasa manipulaţi. Fără să realizeze, aceştia dăruiesc copilului o „armă” redutabilă.
Copiii manipulează, pentru că atunci când sunt mici nu au posibilitatea să obţină altfel ceea ce-şi doresc. Nu ajung la raftul cu dulciuri, nu pot să-şi cumpere jucării şi altele asemeni. Nu pot ei, dar în schimb pot cei mari. Iar cei mari sunt extrem de sensibili la lacrimi sau zâmbete.
Anii trec, şi uite-aşa, într-o zi, cei mari se trezesc cu: „Dă-mi sau plec de-acasă !”, sau mai rău.

Puţini adulţi realizează că modul cel mai eficient de a preveni acest deznodământ este indiferentă disimulată. Un copil trebuie să înveţe să obţină prin puterea sa, nu a celorlalţi. Iar singura putere pe care o are un copil este mintea.

V-aţi întrebat vreodată de ce oamenii frumoşi manipulează mai des ? Deşi e evident, n-am să mă refer doar la pitzipoancele ahtiate după „oameni de afaceri”. În general oamenii frumoşi sunt încurajaţi din fragedă tinereţe să manipuleze. Poate nu în mod direct, dar în mod sigur, faptul că sunt avantajaţi de fizic, le deschide o perspectivă interesantă în efortul de a obţine unele avantaje. Este doar o părere desprinsă din observaţie, nu o regulă generală.

A Fi Noi Înșine

Am primit de la Aniela Minu o temă interesantă: CÂND UITAM SĂ FIM NOI ÎNŞINE… Îi mulţumesc pentru eseu şi evident, în final îmi voi spune părerea.

Din diverse motive, fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat la un moment dat în viaţa să facă ceva ce nu îl defineşte, să nu se regăsească în persoana lui, să simtă că rătăceşte printre roluri fără să mai ştie să fie autentic. Atunci ne simţim mai departe de noi decât ar fi de dorit ca să putem trăi împăcaţi cu noi. Mulţi dintre noi nu uităm să fim noi înşine pentru că nici nu am descoperit ce suntem cu adevărat ca să putem apoi uită. Asta ne explica de atâtea ori rătăcirea, nemulţumirea, tristeţea care se desluşesc pe fetele unor oameni care par să aibă totul şi simt că nu sunt mare lucru. Teama de a nu greşi, dorinţa de a întruchipa un ideal, lipsa de repere, lipsa de acceptare sau critică din partea celorlalţi, iată doar câţiva dintre hoţii care ne fură dreptul la propria identitate şi unicitate. De ce fac asta ? Pentru că noi nu ne suntem gardieni loiali, pentru că ne lăsăm mituiţi şi amăgiţi de tentaţii aparenţe şi uităm că să ne apărăm propriul Eu, să-l creştem ca să ne poată reprezenta, să ne dea sentimentul că ne trăim pe noi şi propria existenţă, e datoria noastră faţă de noi. Atunci nu mai trăim noi ci doar nişte palide reflecţii ale noastre, nişte oglinzi prăfuite în care ştim să-i reflectăm pe ceilalţi dar în care noi nu ne mai putem desluşi. Aşa ajungem la kilometri distanţă de noi, de dorinţele care ne defineau sau de visele în care credeam cândva. Nu mai trăim noi ci umbrele noastre. Suntem lipsiţi de energie, tăcuţi şi resemnaţi crezând că în felul acesta trăim o viaţă aşa cum trebuie. Descoperim însă prea târziu uneori că uitând să fim noi înşine ajungem să fim doar nişte marionete trase de sfori de oricine altcineva dispus să ne decidă viaţa, mai puţin de noi, singurii cu acest drept de fapt. Când uitam să fim noi înşine, uitam să trăim ! Numai gânduri bune ! Aveţi grijă de voi !

Dacă mi-aduc aminte, şi rontziki a avut o postare pe tema asta.
A fi sau a nu fi noi înşine. Sincer, definiţia mi se pare puţin abstractă, şi iată de ce… Nu poţi spune cuiva: „Nu eşti tu însuţi !”, pentru că se va uita la tine şi nu va înţelege. Cum să nu fie el însuşi ? Cum ar trebui să fie, altfel decât e ? Dacă însă privim în ansamblu, ca fenomen social, putem înţelege într-o oarecare măsură ce însemna a fi sau a nu fi tu însuţi. Deşi şi aşa, la ce poţi raporta ceva ce nu e ? Există un model universal de a fi tu însuţi ?

Dar să vă spun ce înţeleg eu prin a fi însuţi, şi voi începe cu o amintire. Cândva demult, când purtam uniformă şi cămaşa albastră, aveam un coleg de clasă care se deosebea de ceilalţi. Nume de ardelean – Boanches Adrian.
Nu respecta un model clasic de ieşit în evidenţă, cum făceau alţii, adică să fie bun la învăţătură, să joace fotbal la un club, sau să fie şef de gaşcă de cartier. Epata prin cu totul altceva. Era hâtru. Nu există o adunare, pe terenul de fotbal sau o discuţie în clasă, fără ca în momentul următor să vină replica sa. Iar replica venea exact când trebuia, potrivit de piperata, făcându-ne să radem în hohote. După o vreme nici nu mai aşteptăm replică, ci era suficient să ne uităm la el, că ne bufnea râsul. Cu toate astea, nu îl priveam că păcăliciul clasei. Avea chiar note bunicele. El îşi găsise locul lui în colectiv pe potriva firii sale. Mi-aduc aminte cu plăcere de el, pentru că se încăpăţâna să fie original. Se străduia să nu copieze pe nimeni şi îşi câştigase respectul celorlalţi prin acest acest fel de a fi.
Va marturisec că rar mi-a fost dat să mai întâlnesc astfel de oameni.

Se pare că în vremurile când toţi eram egali material, singurul mod de a ieşi în evidentă era să excelăm prin comportament şi intelect. De ce o făceam ? Din acelaşi motiv – acela de a fi remarcaţi de ceilalţi. Aceasta este slăbiciunea omului. Îşi canalizează efortul intelectual sau financiar, pentru a-şi ocupa poziţia în cadrul grupului. Ce s-a schimbat de-alungul vremii, a fost doar modul în care şi-a împlinit acest deziderat.

Spre deosebire de alte dăţi, oamenii se străduiesc să iasă în evidenţă prin ceea ce au şi se vede. Adică să fie mult şi strălucitor. Cred că acesta este motivul pentru care spunem despre cineva că nu este el însuşi. În ziua de azi oamenii nu se mai străduiesc să aprofundeze, să-şi identifice „originalul interior”, nişă în care să exceleze şi să fie buni, ci se străduiesc să preia şabloane consacrate, adică cam ce văd la TV. Pretutindeni vedem un fenomen de copy-paste. Curios e altceva, şi anume că aceste şabloane, în general de potenţa financiară, sunt destul de greu de atins. Dar nu imposibil. Acest aspect face că ele să fie dorite, cu un efort pe măsură. Cum faci că aceste deziderate să pară uşor de atins, crescând astfel vânzările companiilor, este treaba Marketingului. Dar asta e altă problemă.
Dacă ar exista uniformitate, adică majoritatea să avem un nivel financiar decent, iar cei cu bani mulţi să fie undeva prea sus, am reveni la felul de a fi amintit anterior. Adică am căuta să ne deosebim prin intelect şi nivel de cunoştinţe, cu tot ce derivă din acest brainstorming, în general lucruri de calitate.

Încrederea În Oameni

Încrederea în oameni. O temă interesantă, descoperită întâmplător. V-aţi imaginat că încrederea sta la baza tuturor relaţiilor pe care le avem cu oameni, mai mult sau mai puţin apropiaţi ? De fapt, încrederea ne face să ne apropiem mai mult, şi tot ea să ne depărtăm pentru totdeauna. Dacă stau şi mă gândesc bine, în jurul încrederii se învârt o grămadă de fapte şi trăsături, cum ar fi: trădarea, înşelăciunea, cinstea, minciună, devotamentul, sacrificiul, fidelitatea şi lista poate continua la nesfârşit. Încrederea reprezintă suportul pe care se construieşte relaţia noastră cu cei din jur. Încrederea se câştigă greu şi se pierde repede.
Încrederea este un sentiment. Este sentimentul de linişte, de siguranţă pe care îl avem alături de oameni, de tovarăşul de drum cu care te încumeţi să pleci departe, de prietenul lângă care dormi, lângă consoarta căruia îi încredinţezi viaţa.
Am avut ocazia să stau la poveşti cu oameni, pentru care încrederea e că vremea de afară – schimbătoare. Adică, acum e soare, voie bună, explozie de încredere, apoi brusc se înnorează şi plouă cu grindină şi vorbe. Apoi iar iese soarele. Nu zâmbiţi, că aşa e ! Dacă eşti om cu minte, te retragi liniştit sub umbrelă adusă de acasă şi asişti amuzat la dezlănţuirea fenomenelor meteo-colerice. Dar tot rămâi cu gândul că s-a întâmplat ceva straniu şi peste puterea ta de înţelegere.
Oare ce sentimente poţi avea faţă de aceşti oameni ? De apropiere, de depărtare, de confuzie, de dispreţ, de dragoste (maso)…
Ştiindu-mă sensibil la fenomene spontane, m-am tot întrebat ce poate face că încrederea să dureze ? Adică să dormi liniştit şi să te gândeşti la alte lucruri importante, decât să-ţi priveşti tot timpul spatele.

Încrederea se construieşte cu argumente. Dar ce sunt argumentele ? După mine, argumentele încrederi sunt faptele oamenilor din jurul nostru. Argumentele nu se cumpără de la magazin, ci se adună în timp. Cred că mintea noastră, raţiunea, ar trebui să se seteze pe adunat argumente. Nu de alta, dar e păcat să zbori din floare în floare, fără să clădeşti nimic durabil. Sau poate că e doar punctul meu de vedere, în care văd o legătură strânsă între încredere şi durabilitate.

Mi să întâmplat să asist neputincios cum alţii aruncă la gunoi saci cu argumente.
Să vă dau un exemplu destul de relativ. Mi s-a întâmplat să observ de la distanţă o relaţie între doi parteneri de viaţă. Ştiţi cum e, ceva de durată produce legături strânse, mai ales când împarţi sentimente şi altele. Apoi într-o zi, unul din ei a început să-i arunce celuilalt: „Nesimţitule, toată viaţa m-ai înşelat, ai vrut să…, ai profitat de mine… etc.”. Ca spectator, am rămas mut. De ce ? Pentru că îl cunoşteam destul de bine pe cel acuzat. Nu m-am băgat în conflict, însă când s-a liniştit cât de cât, i-am spus „răzvrătitului” că nu are dreptate şi că ignora nişte fapte. Uită că partenerul de viaţă i-a oferit aproape totul. I-a cumpărat casa, maşina, copilul are educaţie, nu s-a dus la curve, munceşte pentru ei toată ziua, când n-au avut ce pune pe masă, s-a prefăcut că nu-i este foame, au văzut Europa, s-au bucurat împreună atâţia ani etc. Poţi să-l acuzi de prostie, dar nu de infidelitate şi neonestitate. Cum poate să ignore faptele ? M-a privit stupid, fără să comenteze. După aceea mi-am dat seama că iubirea îşi avea rolul ei în ecuaţia conflictului, şi era pusă cu majusculă.
Când judecăm un om şi îi acordăm încrederea, cred că ar trebui să ţinem cont de tot ce a făcut omul acela. Dacă ne interesează în mod special, n-avem decât să facem cercetări, şi apoi să deschidem gura. Mă rog, se pare că deschisul gurii, pentru unii e aşa, o necesitate.

A Fi Neconvențional

Probabil că aţi întâlnit mai des sau mai puţin, o expresie: a fi neconvenţional. Ce însemna neconvenţional ? Păi să vedem…
DEX-ul spune că a fi convenţional, însemna: care corespunde unei convenţii sociale învechite; în conformitate cu o convenţie perimată. Prin opoziţie, neconvenţionalul însemna ceva ce nu respecta un aspect general acceptat. În tehnica convenţionalul este sinonim cu generalul.


Convenţionalul Face Apel La Statistică.

Cineva mă acuza în glumă că „în capul meu sunt numai statistici” şi că am obiceiul de a clasifica oamenii, în loc să privesc fiecare individ ca pe ceva unic.
Vă dau cuvântul că în realitate, când privesc un om, îl privesc ca pe ceva unic şi fără nicio intenţie de a-l clasifica. Clasificarea este un act cerebral spontan şi involuntar, specific fiecărui individ, animal sau biped. Căprioară, când o aleargă pentru prima oară lupul, îl clasifica automat la capitolul „rău”, pentru că data viitoare când îl vede, să ştie dacă mai sta pe gânduri sau o rupe la fugă.
Sunt perfect de acord cu un alt aspect, acela de a considera clasificarea că ceva perimat. Dar una este consideraţia, şi altă abstracţia.
Clasificarea reprezintă formă de protecţie a oricărui organism cerebral la supra-incalzire (overheating). Mai precis, orice informaţie este sortata, comparată, clasificată şi optimizata, tocmai pentru a putea fi accesată uşor cu minim de energie. Inteligenţă se bazează pe clasificare, în concordanţă cu definita ei – accesarea informaţiei într-un timp cât mai scurt. Ori fără o informaţie clasificată, ar fi imposibil să fim inteligenţi. Cibernetică se bazează pe clasificare şi optimizarea ei continuă.
Evoluţia urmează acelaşi tipar. Fiecare celulă, entitate biologică din univers, evoluează clasificând informaţia. Creierul nostru se debarasează continuu de informaţia „rea” şi evoluează utilizând informaţia „bună”.

Dar să revin la convenţional. Prima oară când am înţeles termenul, a fost în inginerie; unde convenţional este definit ca un proces care respectă un tipar învechit, des utilizat. În antagonism, neconvenţionalul se referă la ceva rar, de avantgarda, mai puţin folosit. Implicit, stabilirea convenţionalului se bazează pe cunoaştere, comparare, clasificare şi ce e mai important, raportarea continua la majoritate şi minoritate. Şi nu este nimic peiorativ în a face asta. De fapt, cei mai puţin obişnuiţi cu tehnică, au tendinţa, dealtfel firească, de a personaliza. Adică de a stabili o relaţie directă între el şi fenomen, fără a ţine seama de context. Am observat aceeaşi tendinţă şi la tratarea fenomenelor biologice, prin considerarea unui organism ca entitate separată. Dar aceasta este o altă temă, pe care o voi trata cu o altă ocazie.

Am arăta ca… convenţionalul reprezintă o consecinţă a clasificării în funcţie de frecvenţă. Extrapolând la uman, convenţionalul exprima o raportare a individului sau a unui grup la colectiv.

Convenţionalul Este O Noţiune Relativă.

Relativitatea să constă tocmai în criteriile de evaluare şi clasificare.
Să vă dau câteva exemple. Un băutor de vin, într-un sat de băutori de ţuică, va fi clasificat de către cei din urmă drept neconvenţional. Însă dacă satul se afla într-o regiune viticolă, în care toţi beau vin, cei din satul respectiv vor fi priviţi ca neconvenţionali. La fel, un alt exemplu este acela în care un „gânditor”, nevoit să trăiască într-un mediu de „copiatori”, se va privi pe sine că neconvenţional. Este modul său de raportare la grup, la majoritate. Dacă într-o bună zi gânditorul va întâlni un grup mai mare de alţi gânditori, în acel moment, involuntar se va raporta la aceştia şi va deveni convenţional.

Un grup de nudişti, raportat la pudici, va fi privit ca neconvenţional. Homosexualii sunt neconvenţionali. Conflictele apar când minoritatea încearcă să impună majorităţii convenţionalul lor.

Prin urmare, convenţionalul şi neconvenţionalul sunt noţiuni relative şi depind de raportarea la un sistem de referita.
Să stabileşti ce înseamnă convenţional şi neconvenţional devine într-adevăr destul de greu şi poate părea mult prea abstract, pentru că depinde de sistemul de referinţă şi de oareşce subiectivism…

Mai relevantă ar fi o abordare practică de genul: De ce ne dorim să fim neconvenţionali ? Cât este de important să devenim neconvenţionali ? În ce lături, domenii este recomandat neconventionalismul ?
Putem trage concluzia că suntem convenţionali sau nu în funcţie de nişte criterii, când în realitate există la putere nişte criterii, şi făcând statistică doar după nişte criterii, este mai mult decât probabil că încadrarea să fie greşită ?
Poate am să dezvolt într-o postare ideea că goană după neconvenţional a devenit de fapt ceva prea convenţional… oamenii îşi doresc prea mult să iasă în evidenţă, să fie neconvenţionali, aşa încât să fii convenţional devine adevărat provocare.

Eu de exemplu, mă simt convenţional pentru că nu suport etichetele la haine, maşinile scumpe, şi creditele la bancă. Sau sunt neconvenţional ? Într-o lume cu susul în jos, habar nu am unde mă mai raportez. Dacă mă raportez la universal, occidental, probabil că sunt convenţional.
Un lucru ştiu sigur, acela că vreau să mă consider neconvenţional prin mental. Acum nu ştiu dacă să mă bucur că 90% din cei care îmi citesc blogul mă consideră ciudat… pardon, neconvenţional.

Cred că e mai puţin important dacă eşti convenţional sau neconvenţional, important e să ai curajul să fii ceea ce eşti, să nu te laşi influenţat de opinia majorităţii, să faci anumite lucruri pentru că aşa crezi şi simţi tu că trebuie să faci, nu pentru că aşa se face sau aşa cred alţii. Convenţionalul se raportează la opinia majorităţii grupului din care faci parte, noi ar trebui să ne raportăm la un sistem de valori propriu, din păcate pentru unii sistemul de valori îl reprezintă exact opinia majorităţii. Persoanele creative sunt neconvenţionale.

Aberații

Cum au dat băncile 500 mil. euro pe promovare şi s-au ales cu 1,5 mld. Euro în restante la credite.
Profituri totale de miliarde de euro, un şold al creditelor care a urcat de la 13 mld. Lei, în 2003, la peste 200 mld. Lei, în 2008, şi un portofoliu de clienţi care a crescut exponenţial. Nota de plata: restante în valoare de aproximativ 6 mld. Lei. şi numărătoarea continuă.

Vă amintiţi de „Zanul” de la Banca Transilvania, de piticii de grădină care ştiau totul despre creditul pentru orice de la UniCredit tiriac Bank sau de melcul de la HVB ? Până şi el avea o casă, aşa cum şi-au dorit şi românii care au dat buzna să se îndatoreze cu până la 75% din venituri, cu „dobânzi promoţionale ZERO”.

„Campaniile de promovare ale instituţiilor financiare au încercat să devieze accentul de la problemă acută a banilor spre motivaţia şi finalitatea investiţiilor cu caracter personal, făcând apel la nevoile fundamentale de siguranţă şi bunăstare, pe de o parte, şi indicând o cale spre atingerea unui nou statut, pe de altă parte”, a explicat pentru Business Standard psihologul Alexandru Iordan.

Cum s-au întâmplat toate acestea ? La prima vedere, a fost încrederea într-un sistem financiar infailibil, şi secund, ignorarea unor semnale privind evoluţia pieţei şi economiei pe termen mediu şi lung.
La o a doua vedere, observăm un alt fenomen economic, mult mai interesant. Am mai spus-o în postările anterioare şi o repet – băncile nu sunt entităţi private independente, ci fac parte dintr-un sistem financiar mult mai complex, care la vârf patronează domenii extrem de vaste, de la industrial, shipping şi mining, la retail şi real estate. Băncile doar finanţează aceste activităţi. Ele intră primele (sunt trimise) pe pieţe în dezvoltare şi se retrag ultimele (rămân să stingă lumina), când pieţele sunt epuizate.
În România băncile au finanţat investiţii şi achiziţii de mărfuri, de la maşini, la bunuri de larg consum. În ţara au rămas bunurile respective, la valori perisabile, iar banii au plecat afară. Să ştiţi că fenomenul este întâlnit oriunde în lume; diferenţa constând în soliditatea economiilor pieţelor respective.
Prin urmare, pierderile băncilor au fost calculate cu mult timp înainte, şi deranjează doar pe necunoscători.
Azi, banul nu mai contează atât de mult, pentru că virtualitatea lui îl face disponibil în orice moment. Este greşită gândirea unora, care cred că fără ban nu pot face nimic. Atenţie, gândesc macro-economic; nu vorbesc de roşii şi castraveţi. Dacă ai ceva de vândut, banul vine singur, cu atât mai mult azi, când datorită crizei, există o penurie de oportunităţi. Prin urmare, contează doar capacitatea pieţelor de a oferi investitorilor ceva atractiv şi interesant de cumpărat. Cât timp se va întâmpla acest lucru, pe pieţe va intra capital, iar cel care va câştiga, va fi cel care va şti să obţină profit maxim, adică un deficit de cont curent minim.
Secretul unei dezvoltări durabile, e să ştii să atragi bani prin proiecte interesante. Şi mai ales să anticipezi pe termen mediu şi lung, şi să nu rămâi în piaţa descoperit, cu active neperformante.
Dar pentru că toate acestea să fie înţelese şi aplicate, este nevoie de o gândire colectivă. Adică exact ce ne lipseşte.

Manifest

Un alt manifest pentru schimbare.
Îl găsiţi şi pe Facebook – Treziţi-vă ! Asta nu e România NOASTRĂ !. Iniţiativa mi se pare interesantă. Va avea rezultate dacă va fi făcută cu cap. Altfel, mă îndoiesc că va fi mai mult decât un „car tras de o mie de boi” în o mie de direcţii.
Citind mesajele de pe Facebook, nu mi-a fost greu să deosebesc o grămadă de doritori de afirmare, băgători de seamă, diletanţi şi alţi oportunişti. Am văzut însă şi oameni cu bun simţ, care vor şi ştiu cum să facă ceva, însă cărora le lipsete curajul şi organizaţia care să-i promoveze.
Prin urmare, uitaţi cum văd eu dezvoltarea unei asemenea acţiuni.

1. Crearea unui nucleu de „creiere”. Atenţie, nu de lideri ! O triete extrem de riguroasă a celor care vor face parte din acest nucleu. Cum ? Blogul oferă o oportunitate în acest sens. Este nevoie de oameni coerenţi, cu solide cunoştinţe juridice, economice, de sociologie, cultură, comunicare şi alte domenii. În general tehnocraţi.
Am observa că tendinţa autoarei este să „adune cât mai mulţi…”. Intenţia e salutară, însă se pot crea premisele apariţiei unor „Gică Contra”. S-a mai întâmplat acest lucru în 1990, când o grămadă de „revoluţionari” au intrat în parlament – vezi Dan Iosif, Dumitru Dinca, Doina Cornea etc. Iar şedinţele semănau cu cu piaţa Obor.

2. Odată constituit nucleul, se trece la elaborarea statutului şi programului.

3. Se organizează prima adunare a „gânditorilor”, la care vor fi invitaţi personalităţi consacrate şi recunoscute – în general tehnocraţi.

4. Se aleg liderii şi se elaborează mesajul media.

Pe urmă, totul vine de la sine.

DOUĂ ROMANII !

Suntem blocaţi, inerţi, paralizaţi privind la două Romanii: România LOR – hoţii, corupţii, agramaţii, tupeiştii şi România NOASTRĂ – a oamenilor cinstiţi, muncitori, pregătiţi, integri, capabili, tineri şi deştepţi. Suntem dezamăgiţi, obosiţi, paralizaţi în plan politic, menţinuţi în această stare de inerţie, în mod premeditat, de clasa politica, mulţumită de faptul că noi am încetat să mai reacţionăm şi nu facem decât să ne vedem de treaba noastră şi să ne plătim cuminţi taxele, mulţumindu-ne să ne plângem şi să înjurăm. Nimeni nu mai vrea să rişte, am devenit spectatori la ceea ce ni se întâmplă.

NU SE MAI POATE AŞA !

Petre Tutea nu a luptat o viaţă pentru că d-ra din Bamboo şi un cioban să fie aleşi să ne reprezinte în Parlamentul European. Probabil se răsuceşte în mormânt când vede un popor cultivat ascultându-şi conducătorii schimonosind cuvântul Google. Toţi cei care au murit la Revoluţie nu au făcut-o pentru că noi să ajungem să fim batjocoriţi şi sfidaţi de doamne cu tupeu ce beneficiază de bugete de milioane din banii noştri. Avem o responsabilitate faţă de cei de dinaintea noastră care au crezut în noi, faţă de noi înşine şi faţă de copiii noştri, să acţionăm. Ni s-a inoculcat ideea că nu putem face nimic, că orice tentativă este sortită eşecului, că nu ne putem uni, că suntem un popor de incapabili ! Nu suntem ! Trebuie spart acest tipar care le convine de minune analfabeţilor şi hoţilor care ne conduc.

SUNTEM MILIOANE DE ROMANI DEŞTEPŢI !!!

Suntem milioane de romani educaţi – ne-am tocit coatele pe băncile şcolilor, am trecut prin emoţiile examenelor, prin stresul sesiunilor, mulţi am făcut Master, Doctorate, în România şi în străinătate, am visat să schimbăm lumea… ca să ne conducă nişte analfabeţi acum ?

Suntem milioane de romani muncitori, corecţi, integri, cu iniţiativa – între 8 şi 16 ore pe zi ne străduim să adăugăm valoare, în businessul nostru sau în businessul altcuiva, ne luptăm cu taskuri, deadline-uri, traininguri, clienţi dificili, bugete de mii de euro sau de milioane, previziuni, team buildinguri, PowerPointuri, şedinţe, stress – ca să ne conducă şi sfideze nişte hoţi şi nişte parveniţi ?

Sunt milioane de romani care au plecat scârbiţi din ţară, clădesc economia altor ţări, cu sufletul sfâşiat de dorul de ţara lor şi tânjind după acel concept de Acasă, pierdut în mocirla cotidianului românesc. S-ar întoarce fără ezitare în România, dar cum ar putea suporta haosul de aici, mai ales după ce au trăit într-o ţară civilizată ?

Atâtea milioane de oameni deştepţi, integri şi cu bun-simţ… suntem paralizaţi ! Ne plătim mecanic taxele şi ne dăm cuminţi la o parte când în maşinile cu girofar trece un agramat, un hoţ sau o păpuşă blondă cu tupeu şi cu un singur talent, plătit mult prea scump, din banii noştri.

ENOUGH ÎS ENOUGH ! NE ÎNTOARCEM ACASĂ !!!

Nu se mai poate aşa ! Enough îs enough ! Facem apel către toate persoanele integre, capabile, educate, care au clădit ceva prin munca lor, fără să fure, să ia atitudine pentru a stopa prostia ce ne afectează pe toţi. Trebuie să facem o schimbare, este nevoie de o Mişcare a românilor cu balls şi cu coloana vertebrală ! O Mişcare de Întoarcere Acasă, atât a românilor plecaţi slugi în alte ţări, cât şi a celor care, deşi am ales să rămânem aici, suntem absenţi, pasivi, indiferenţi şi suportam ce ni se întâmplă doar visând la următoarea ieşire din ţară.

E nevoie de o mişcare în care leaderii să fie testaţi, aşa cum se întâmplă când eşti angajat într-o companie multinaţională, fără să fie acceptaţi dacă nu li se dovedeşte integritatea şi eficientă. O mişcare a oamenilor care nu au mai fost implicaţi în viaţa politică, neîntinaţi, ne-spalati pe creier, ne-jigoditi. O mişcare fără traseisti politici sau scursuri de la alte partide. Este nevoie de o mişcare a oamenilor deştepţi, tineri, cu atitudine, experţi în domeniul lor.

BUCUREŞTIUL NU ESTE TEHERAN SAU CHIŞINĂU !!

Avem un plan de organizare, avem un plan de finanţare, avem uşi deschise către marile centre politice şi financiare care caută în România un interlocutor nou. Este nevoie doar de oameni integri şi capabili, dornici să ia iniţiativa. Singura soluţie viabilă pentru România de acum este să se unească toţi oamenii capabili pe care îi avem în toate domeniile. Creierele vânate de toate companiile multinaţionale, oamenii care gestionează bugete de miliarde, conduc sute de mii de angajaţi, sunt cosmopoliţi, ştiu să negocieze/să muncească/să comunice într-un mediu internaţional, într-o piaţă globală – nu au doar viziune limitată de speculant din Pipera Tunari. Contabili, avocaţi, oameni din bănci, din agenţii de publicitate, din agenţii imobiliare, din agenţii de turism, din comerţ, din presă, întreprinzători private, artişti, medici, scriitori… chiar nu există alternativă la Vanghelie şi Becali ?

Dar cei mai mari duşmani pe care îi avem suntem noi înşine, nu sistemul contra căruia dorim să acţionăm. Căci dacă noi am avea curaj, cum ar putea nişte analfabeţi limitaţi să ne oprească ? Mai ales că Bucureştiul nu este Teheran, sau Chişinău (… şi totuşi ei au avut mai mult curaj decât noi !)

PENTRU O ROMÂNIE DE VULTURI, NU DE STRUŢI !

Aici şi acum e momentul ca generaţia noastră să preia iniţiativa. Avem sufletul curat, demnitate, track record, şi visul unei Romanii demne de istoria să şi de potenţialul poporului – să arătăm că ne pasă, că suntem gata să ne asumăm răspunderi şi atât poporul cât şi marile capitale ale lumii ne vor susţine… maşinaţiile clanurilor politice sunt descreditate atât în România cât şi la Washington, Brusells şi până şi la Moscova.
Trebuie să găsim şi să susţinem oameni de care să fim mândri că ne reprezintă. Să identificăm valorile şi să le convingem să se implice. Trebuie să luptăm pentru o Românie condusă de oameni deştepţi şi integri. Pentru o Românie care să fie un player internaţional, nu curvă de centură a Europei. Pentru o Românie bogată, cu bătrâni bine îngrijiţi, cu tineri cărora să li se ofere perspective, cu străzi fără gropi, cu hoţi băgaţi după gratii, cu milionari pe merit nu din furat. Pentru un viitor mai bun pentru noi şi pentru copiii noştri, în ţara noastră, nu printre străini. Pentru o Românie de vulturi, nu de struţi (am ajuns nişte struţi, cu capul în nisip şi posteriorul la dispoziţia tuturor analfabeţilor – sper să nu vă simţiţi jigniţi de exprimarea plastică, este doar realitatea !… suntem vulturi doar în businessul nostru, în zona noastră de comfort sau când ieşim din ţară, asta dacă nu ne tratează vreun străin de sus că avem paşaportul pe care îl avem !) Ajunge. Haideţi să ne trezim ! Haideţi să luptăm pentru o Românie cu balls !

TE VREM !!

Vrem nume de persoane cărora tu le poţi încredinţa viitorul tău.
Nu vrem critici, nu vrem să ne plângem – toţi ştim care este realitatea, nu mai este nevoie de încă un catalog de plângeri. Vrem soluţii, iar soluţiile nu sunt posibile fără oameni capabili. Vrem nume. Nume de oameni integri, loiali, cu bun-simţ, mândri că sunt romani, pregătiţi, care ştiu ce înseamnă un task, un deadline, o echipă. Poţi fi chiar tu ! Sau poate fi cineva care îţi este apropiat. Sau o persoană pe care o admiri.

Chiar dacă mulţi nu ne dau nici o şansă, o vom face. Stă numai în mâinile nostre să ne schimbăm viitorul – trebuie doar să găsim oamenii cărora să îl încredinţăm.

Unii spun că nu putem… BA DA, PUTEM !

Am rămas uimit cum dintr-odată, o fată simplă şi neştiutoare a devenit invitata specială la aproape toate talk-showurile de maximă audienţă pe principalele posturi tv. Aţi ghicit, e vorba de Alexandra Svet.
Cine este Alexandra ? Conduce de aproape 6 ani o companie de relocări rezidenţi străini. Ce însemna relocări ? Angajaţii străini care vor să se stabilească în România pentru o perioadă mai lungă, apelează la serviciile ei şi se mută cu căţel, purcel şi familie. Ea se ocupă de forme legale, cazare, grădiniţă, şcoală, transport, şi tot ce e nevoie să nu-l doară pe client capul – vezi PHOENIX RELOCATION. Sincer, n-am auzit până acum de aşa ceva. Însă trăind în România, şi stând cum se fac afacerile, am oarecari dubii că poţi reloca familia cuiva, fără recomandări foarte solide. Bănuiţi că recomandarle nu vin de la tanti Maria din Voluntai. Nu insist, e jobul ei, o interesează ce „clienţi” a avut înainte.

Ieri la 6 Vine Presa, pe B1TV, i-a avut ca parteneri de dialog pe R. Morar şi F. Călinescu. După referirile discrete la aspect şi tinereţe, Călinescu şi-a dat drumul şi a întrebat-o ce studii are, dacă are experienţa politică, şi de unde e de neam. Încurcată, Alexandra a spus că momentan studiile sunt mai puţin importante, iar de neam e din Săcele – Braşov. Ştiaţi că SVET în ucraineană însemna lumina ? A mai specificat, destul de nuanţat, că în „spatele” ei nu se afla nimeni. Destul de dubioasă afirmaţie, având în vedere că în ultimul an au fost o grămadă de scriitori de manifeste pentru deşteptarea poporului român, şi pe ei nu i-a băgat nimeni în seamă. Probabil că nu au scris pe Facebook şi nu sunt prieteni cu Florina Jucan. Uf, dacă ştiam cât de important e să fii prieten cu Flori… Cred că folosesc acelaşi BOTOX. Ce-mi plac buzele lor semănând a ventuze pe geam.
Aproape mi-a fost milă cum a băgat-o Călinescu în corzi, pomenindu-i de cloaca politică de azi şi că gestul ei e sortit eşecului din start. Ştim că aproape toate remarcile lui Florin sunt nuanţate, subliminale. Alexandra n-a intrat în joc şi s-a supărat. A luat-o ca pe ceva personal. Nu i-am înţeles orgoliul nejustificat.
Călinescu a mai spus ceva interesant – Romanul nu e făcut să fie martir. Adică n-o să vedem în veci un roman curajos, gata să pună înainte binele colectiv. A, din gură, pe după colţ sau pe net, sunt o grămadă.

Am studiat-o cu atenţie şi am rămas dezamăgit. Să vă spun de ce. În primul rând, bag mâna în foc că nu a scris articolul singură (dacă nu mă înşel, mai apărea o fătucă în josul lui). Cum mi-am dat seama, există o mare discrepanta între proba orală – adică ce-a vorbit la TV, şi cea scrisă. Nu contest faptul că pot apărea emoţii; însă, totuşi, oricât de emoţionat poţi să fii, tot laşi o impresie interesantă. Mă aşteptam să vină cu idei suplimentare, să disting o gândire, o strategie… de business cum zice ea; nu am văzut nimic din toate astea. Pur şi simplu a recitat manifestul, cuvânt cu cuvânt. Din când în când îşi mai notă ceva – mai mult de impresie artistică.
Îmi pare rău pentru ea, dar sincer, n-o văd în postura de Ana Ipătescu. N-are substanţă. Călinescu i-a sugerat să încerce să iasă în stradă, să vorbească oamenilor, altfel pe net nu va reuşi mare lucru. Răspunsul ei a fost simplu: „Nu cred că mă va băga cineva în seamă.”. Poate nu doreşte să fie băgată în seamă pe stradă…
Din cuvintele ei am reţinut că nu se aştepta ca mesajul să strângă atâtea adeziuni (sincer, cred că jumătate din adeziuni sunt datorate pozei), iar acum este cam depăşită de situaţie şi nu ştie cum va proceda. A mai aruncat şi o „perlă”, cum că a adunat deja o grămadă de gânditori, la care în momentul următor, Călinescu a zâmbit, şi-a pus mâinile pe piept şi nu a mai scos un cuvânt. Uitasem, înainte a întrebat-o cum i-a triat pe acei gânditori ? S-a bâlbâit.

Cam aceasta este Alexandra Svet. Nu are pregătire academică – se vede din vocabular, îi place să pozeze, „se pierde pe drum”, nu are ştiinţa şi putere să ducă mai departe mesajul, şi cred că nici nu doreşte acest lucru.
Cred că mai degrabă doreşte să fie remarcată de un staff politic şi să ia liftul, în loc să urce pe scări. Călinescu a comparat-o cu Lavinia Sandru. Interesantă comparaţie. Cred că mai mult a vrut s-o flateze. Îmi place în schimb de ea că e sinceră ! Nu că s-ar strădui, ci pentru că nu ştie să se ascundă.

Am şi eu o întrebare de final. A văzut cineva, ceva scris de mânuţa ei (nu în colaborare), un blog, ceva gânduri ? Ştie să scrie ? Te pomeneşti că e vreun geniu scânteietor, care a dat lumii un mesaj… şi atât, în care a pus toată durerea neamului… Uf, şi eu „mă dau peste cap” să scriu în fiecare zi câte ceva interesant.

Libertate, egalitate şi fraternitate
O amică de blog, ADITEEA, a avut ideea (rimează) de a pune pe blogul sau un citat din „Christmas Holiday” de William Somerset Maugham.
Vă recomand să-l citiţi cu atenţie. E interesant… şi de comentat.
Îi mulţumesc pe această cale pentru idee.

Libertate Egalitate Și Fraternitate

Presupun că acum ar fi foarte greu să te mai poţi numi democrat, declară Charley şi în ochii lui albaştri luci o lumină de maliţiozitate.
Simon făcu un gest de nerăbdare şi nu ţinu seama de observaţia lui ironică.
Democraţia este un moft. Un ideal irealizabil pe care propagandiştii demagogi îl agita în fata maselor, întocmai cum ai agita un morcov prin faţa naşului unui măgar pe care vrei să-l duci cu tine. Marile lozinci ale secolului al nouăsprezecelea, cu libertate, egalitate, şi fraternitate sunt simple aiureli.

Libertate ? Clasele populare nu au nevoie de libertate şi nu ştiu ce să facă cu ea, după ce li s-a acordat. Datoria şi placera lor este să slujească pe altul; astfel se pot simţi în siguranţă, ori aceasta este dorinţa lor cea mai profundă: să se ştie în siguranţă. Este un fapt constatat de multă vreme, că singură libertate care merită să existe este libertatea de a face bine, ori posibilitatea de a face bine este la îndemână forţei. Fapta bună este o creaţie a opiniei publice şi e prescrisă de lege; opinia publică însă e creată de acei care au puterea de a-şi impune punctul lor de vedere, şi singura sancţiune pe care i-o da legea, este forţa care se ascunde dincolo de ea.

Fraternitate ? Ce înţelegi prin ea ?
Charley se gândi câteva clipe la această întrebare.
– Da, nici eu nu ştiu. Dar cred că este sentimentul care ne leagă unul de altul ca şi când am fi cu toţii membri unei mari familii, şi findca ne este dat să trăim aici pe pământ un timp atât de scurt, este mult mai bine să ne înţelegem unul cu altul.
– Altceva nimic ?
– Poate ar mai fi consideraţia că viaţa este foarte grea şi probabil este mai uşor pentru fiecare dintre noi să o trăim fiind buni şi blânzi unul faţă de altul. Oamenii au o mulţime de greşeli, dar îşi au şi părţile lor bune. Cu cât cunoşti oamenii mai de aproape, te convingi tot mai mult că sunt cumsecade. Asta dovedeşte că dacă le arăţi puţină apreciere vor fi gata să-ţi întindă o mână de ajutor.
– Prostii, dragul meu, toate acestea nu sunt decât prostii. Tu eşti un sentimental incorigibil. Înainte de toate nu este adevărat că oamenii devin mai buni, pe măsură ce îi cunoşti mai bine; nu devin deloc. Tocmai asta este motivul pentru care trebuie să te mulţumeşti să cunoşti oamenii, fără să încerci să ţi-i faci prieteni. O cunoştinţă îşi dezvăluie în faţa ta numai părţile bune, este atent şi politicos, cauta să-şi ascundă defectele sub masca unui coventionalism; dar imediat ce ajungi cu el la o intimitate care să-i permită să-şi scoată masca, va căuta să-l cunoşti atât de bine încât să nu mai aibă nevoie să se prefacă şi vei constata prezenţa unei fiinţe atât de josnice, o fire atât de vulgară, atât de lipsită de voinţă şi atât de coruptă, încât ar trebui să fii zăpăcit, ca să nu-ţi dai seama că aceasta este firea lui adevărată şi ar fi tot atât de inutil să-l condamni din cauza aceasta, pe cât de aberant este să condamni lupul, din cauză că sfâşie. Esenţa omului este egoismul. Egoismul este în acelaşi timp şi puterera şi slăbiciunea lui. O, eu am avut ocazia să cunosc foarte bine oamenii, în timpul celor doi ani de activitate ziaristică. Sunt vanitoşi, meschini, lipsiţi de conştiinţă, zgârciţi, sperjuri, abjecţi şi gata oricând să se vândă unul pe altul, nu numai din cauză că ar putea trage un folos imediat, ci chiar din spirit de maliţiozitate. Nu există nici un mijloc la care n-ar fi în stare să facă apel, pentru ca să sape groapa unui rival; nu există umilinţă pe care n-ar fi în stare să o accepte, pentru a obţine un titlu sau o decoraţie. Pe urmă gândeşte-te la setea lor neastâmpărata de reclamă; sunt în stare să se târască în patru labe prin faţa unui gazetar obscur, numai să scrie câteva rânduri favorabile despre ei. Cei bogaţi ar fi în stare să comită mârşăvii, numai să poată câştiga câteva sute de care n-au nevoie. Onestitatea, onestitatea în politică, onestitatea în comerţ – sunt chestiuni care depind întotdeauna de ceea ce se poate câştiga cu ele; singurul amănunt care-i determina uneori să se oprească, este frică. Căci toţi sunt nişte laşi… Dacă ai sta să le asculţi discursurile, valul de oratorie răsuflată pe care îl răspândesc în jurul lor, minciunile cu care caută să se zăpăcească unul pe altul ! O, crede-mă. Ar fi peste putinţă să faci ceea ce am făcut eu din ziua când am plecat de la Cambridge, şi totuşi să-ţi mai rămână vreo iluzie în legătură cu firea omenească. Oamenii sunt josnici, laşi şi ipocriţi. Mi-e silă de ei !
Charley plecă privirea în podea. Se simţea cuprins de furie când se gândea la ceea ce ar fi vrut să-i răspundă lui Simon. Cuvintele lui păreau mult mai caraghioase.
– Nu-ţi inspira nici un fel de milă ?
– Mila ? Mila este o slăbiciune feminină. Mila este sentimentul pe care ţi-l stoarce cerşetorul din cauză că nu are stomac, nu are creier şi nu este vrednic să-şi câştige existenţa în mod cinstit. Mila este linguşirea după care este însetat netrebnicul pentru a-şi putea salva respectul faţă de sine însuşi. Mila este şantajul ieftin şi care-l plăteşte din când în când bogatul, pentru a se bucura în mai multă linişte de prosperitatea lui.

Egalitate ? Egalitate este cea mai mare prostie pe care a conceput-o mintea rasei omeneşti. Ca şi când oamenii ar fi egali sau ar putea deveni vreodată egali. Vorbesc de egalitate, numai din calcul. La ce i-ar putea servi omului egalitatea, când ea nu-i poate oferi nici un avantaj ? Oamenii se nasc inegali; se deosebesc unul de altul prin caracter, prin vitalitate, prin conformaţia cerebrală şi nici o egalitate venită la întâmplare nu poate nivela aceste deosebiri. Vasta majoritate a oamenilor este o adunare de mediocrii: indivizi uşor încrezători, superficiali şi inconştienţi; de ce să acorzi acestora egalitate de posibilităţi cu cei care au caracter, inteligenta, voinţa, vrednicie şi forţa ? Şi tocmai această inegalitate firească dintre oameni, face că democraţia să fie imposibilă. Ce farsă stupidă ar fi să guvernezi o ţară cu ajutorul a milioane de capete seci. în primul rând aceştia sunt incapabili să-şi dea seama ce ar putea fi bine pentru ei, în al doilea, oamenii aceştia nu au capacitatea de a obţine binele pe care-l doresc. La ce se reduce democraţia ? La puterea de persuasiune a strigătului de alarmă pe care l-au inventat politicienii mârşavi şi egoişti. Democraţia este dirijată de magia vorbei, ori numai rareori se întâmplă ca un orator să aibă şi cap, iar dacă se întâmplă totuşi să aibă, nu se poate folosi de el, căci nu are timpul necesar, deoarece îşi cheltuieşte toată energia, căutând să linguşească adunările proştilor, de voturile cărora depinde situaţia lui. Democraţia, din punct de vedere teoretic, a fost una absurdă, iar astăzi îmi dau seama că şi din punct de vedere practic nu este altceva decât o farsă.”

Manifest Pentru Sănătate

Acest manifest se adresează următorilor: cei care au ceva în cap, celor pe care a început să-i „doară”, şi celor care cred că n-ar fi rău să apuce şi ziua de mâine.
În postarea anterioară am spus că mâncarea fast-food, ca şi cea din supermarketuri, „dăunează grav sănătăţii”. Sunt convins că mulţi nu cred asta, dar e dreptul lor să creadă ce vor, la fel cum al meu e să-mi exprim părerea personală.

În ţările aflate mult înaintea noastră, numite şi civilizate, campania împotriva alimentelor de proastă calitate a început în urmă cu aproximativ douăzeci de ani, după ce au observat o strânsă legătură între boala şi alimentaţie. Am să vă dau un exemplu: Jamie a fost făcut Sir de către Regina Angliei, pentru campania iniţiată de el în susţinerea mâncării sănătoase în şcoli.
La noi, „fenomenul” e la început şi cred că va mai dură. E la început, pentru că îmi permit să spun, încă suntem un popor sărac, avid după „ieftin”. Aceasta aviditate nu vine singură, ci însoţită de un alt concept, la fel de vechi – „masa îmbelşugată”. Un tembel care s-a crezut Dumnezeu a avut grijă să-l şlefuiască cu măiestrie în ultimele decenii de aur, transformând romanul într-un asiduu căutător de mâncare.

Mi-aduc aminte, prin ’93, lucrăm pentru o firmă specializată în import de ingrediente pentru industria alimentară, şi aparatură şi concentrate pentru fermele de pui. Vă dau cuvântul meu că pe vremea aceea, cu greu pricepeam de ce e nevoie să pui în biscuiţi aditivi, când ştiam că mama acasă nu punea. După ani am priceput că biscutitii ca să devină triscuiti au nevoie de mult mai mult decât faină, praf de copt şi esenţa de rom. Apoi am privit an după an, cum biscuiţii cei buni pe care-i mâncăm cu lapte seara, s-au transformat într-o afanatura parfumată şi sfărâmicioasa pe nume Petit Beure. Iar franzela caldă şi bună, în ceva cu formă de pâine. Va mai aduceţi aminte ce bun era salamul Victoria sau parizerul ? Dar pateul Antrefrig ? De când n-aţi mai gustat o găină de ţară ?
Prin ’98 am inteleles de ce un prieten bun, plecat în Germania prin ’84, atunci când venea în ţară, vroia expres să mănânce cremvusti cu zgârciuri. Şi spunea: „Nici prin gând nu va trece ce mâncăm noi acolo !”. Cum, ziceam noi ? Dar în Neckerman şi Quelle, ce frumos arata salamurile şi dulciurie ! Şi el zâmbea… Da, pe cât de frumos arătau, pe atât de proşti eram atunci. Smile !

Intelectul e legat intru-catva de material, şi drept consecinţă, aproximativ 90% din populaţie consumă fără nicio urmă de îndoială mărfuri de proastă calitate, dar ieftine, oferite din abundenţă în supermarketuri şi prezentate cu inteligenţa în campanii media.
De câte ori ajung în Cora, Carrefour şi alte megalitice structuri de îmbuibat prostimea, am parte de un adevărat spectacol. Cu o naivitate debordantă, oameni de toate vârstele se îmbulzesc ca şi cum ar fi venit sfartsitul lumii să-şi umple până la refuz cărucioarele. Salamuri, şapte sortimente de şunci, trei cartoane cu mici, cârnaţi, caşcaval, bax de Danone, cinci peturi cu lapte, pâine, sticksuri, pufuleţi, dulciuri şi multe alte mărunţişuri strecurate cu dibăcie în mormanul cu „MÂNCARE”. La case se adună sute de căruţuri la fel, păzite de regulă de nevastă, cu cei mici împrejur. „Mami, îmi iei şi mie ciunga ? Da’ pufuleţi ai luat ?”. Sună mobilul ! E soţul, trimis în incursiune după alte mărunţişuri, uitate în marea campanie. „Să nu uiţi dragă să iei şi îngheţată ! De-aia mare la kil. A’ şi un bax de bere, că lu’ tata îi place Tuborg”. Cel mic de jos: „Tati, vreau şi eu Sprite !”.
Cam acesta e peisajul pe care îl întâlnim aproape zilnic în supermarketurile de la noi. În ultimii ani România a devenit Mecca retailului, după ce în apus au ajuns în pragul falimentului. De ce ? Pentru simplul fapt că romanul cumpăra orice, atâta vreme cât e ieftin.
Şi ca un produs să fie ieftin, nu e o problemă pentru chimia mondială, capabilă să transforme şi un „rahat” în baton cu caramel şi alune.
Şi atâta vreme cât există cerere de „rahat” frumos ambalat, va fi şi marfa, şi producători şi afaceri prospere şi bolnavi în spitale, şi medicamente, şi importatori, şi politicieni îmbuibaţi cu grijă mai mult pentru propriul buzunar decât pentru sănătatea alegătorului.

MANIFEST

Încercaţi să fiţi mai selectivi. Nu va mai lăsaţi înşelaţi de ambalaje şi aspect, pentru că în spatele lor se ascund mărfuri de proastă calitate, umflate de aditivi toxici şi cu valoare nutritivă 0. Nu vă gândiţi că mâine nu vă doare. Gândiţi-vă că peste cinci sau zece ani, când vă veţi face analizele, vă veţi trezi cu o boală incurabilă. Gândiţi-vă că ficatul, această complexă uzină a organismului, are nişte limite. Aveţi grijă de el, şi nu-i mai daţi să proceseze toate porcăriile, pentru că dacă nu reuşeşte, el le acumulează, până în momentul în care organismul cedează şi apar tumori.
Învăţaţi să vă curăţaţi organismul. Cum ? E simplu ! Faceţi pauze de carne, mâncăruri grele şi alte prostii. Să ştiţi că nu muriţi de foame dacă mâncaţi fructe şi beţi apă. Posturile nu sunt date degeaba. Ştiaţi că ţăranul roman mânca produse din carne numai iarnă, iar în restul anului legume ?
Nu vă cer să renunţaţi la alimentaţia din magazin. În condiţiile inexistenţei unor alimente alternative, ar însemna să vă înfometaţi. Vă cer doar să vă îndreptăţi atenţia către alimente cu adevărat nutritive şi să le înlocuiţi treptat pe cele nenaturale. Înlocuiţi brânzeturile din raft cu cele făcute de ţăranii din Obor sau Matache de exemplu. Sunt chiar mai ieftine.
În piaţa găsim legume din care putem pregăti, practic, orice salată, atâta timp cât îi pui ulei de măsline şi lămâie. Linguriţă de zahăr înlocuiţi-o cu miere.
În loc să dai 5 lei pe o sticlă de Prigat, mai bine pregătiţi-vă un blender cu lămâie, portocale sau banane. Costă mult mai puţin.
Reinvatati şi faceţi-vă timp să gătiţi. O mâncărică făcută ca la mama, asortată cu o salată de roşii şi castraveţi, vă asigur, e de o sută de ori mai sănătoasă decât shaorma din colţ. Şi costă de trei ori mai puţin.

Mulţi se plâng de obezitate. Dar au încercat să-şi calculeze câte calorii consuma zilnic ? Ştiaţi că organismul îşi ia din alimente atât cât are nevoie, iar restul iese pe partea cealaltă ? Pe termen lung lipidele nearse se depun sub formă de grăsime. Iar în condiţiile unei mese abundente, el aruncă 80% din ce-aţi mâncat ? Prin urmare, ce câştigaţi, doar savoarea de a mânca ?

//

Studii recente au arătat că dietele hipercalorice, bogate în grăsimi, zaharuri rafinate şi sare pot modifica profilul hormonal al organismului în aşa fel încât să cresca nevoia corpului pentru astfel de alimente şi să te facă să ceri mai mult. Cu alte cuvinte fast-foodul da un grad de dependenţă. Eşti legat de aceste meniuri şi continui să le consumi într-un mod necontrolat în ciuda faptului că sunt nesănătoase. Cu cât mănânci mai mult, cu atât îţi va fi mai greu să renunţi şi să optezi pentru alimente sănătoase.

Situaţia este mai gravă în rândul copiilor, care se învaţă cu acest mod de alimentaţie de la vârste din ce în ce mai mici. Obezitatea juvenilă creşte alarmant iar generaţiile fast-food de azi vor fi adulţii obezi de mâine.

America este ţara de unde cultura fast-food s-a răspândit pe tot globul. Obezitatea constituie o adevărată epidemie în rândul americanilor iar diabetul afectează unul din douăzeci de americani. Potrivit statisticilor, majoritatea romanilor ştiu că mâncarea de tip fast food este periculoasă pentru sănătate. Cu toate acestea, din ce în ce mai mulţi romani, în special tinerii, prefera să consume un hamburger sau o shaorma în locul unor mâncăruri gatite.

În 2004 a fost lansat un documentar („Super Size Me”) ce prezintă experimentul unui american care consumă exclusiv, timp de o lună de zile, de trei ori pe zi, produsele unui celebru lanţ de restaurante fast-food. În cadrul experimentului este supravegheat medical iar starea de sănătate atent monitorizată. Pe parcursul experimentului starea generală devine din ce în ce mai proastă, analizele se înrăutăţesc la fiecare testare iar personajul este din ce în ce mai deprimat. La finalul celor 30 de zile de dietă exclusiv de tip fast-food, personajul se îngraşa cu 15kg şi reuşeşte să îşi pună viaţa în pericol din cauza acestei diete. Iată un exemplu clar al efectului pe care îl are alimentaţia fast-food asupra organismului. Şi chiar dacă vei spune că nu consumi trei meniuri pe zi, în fiecare zi, că personajul din film, riscurile la care expui organismul sunt apropiate în condiţiile în care te alimentezi regulat, pentru perioade lungi de timp cu asemenea produse.

//

Cum vom reuşi să scoatem din magazine marfa proastă ? Pur şi simplu renunţând să o cumpărăm. În acest mod cei care o produc vor fi nevoiţi, fie să închidă porţile, fie să ofere marfa de calitate.
La fel vom încuraja şi ţăranii să vină cu marfa bună. Să producă marfa, şi să n-o mai ia de la angro-urile turceşti.
Încercaţi să fiţi mai deştepţi şi nu vă gândiţi numai la voi.
Gândiţi-vă la copiii voştri, la sănătatea lor, şi ce e mai important, că au nevoie de voi şi mai târziu, să le îndrumaţi paşii în viaţă. Vreţi să-i lăsaţi singuri la douăzeci de ani ?

Şi un sfat pentru cei care vor să mănânce mai puţin: înainte de masă, beţi multă apă. În acest fel, senzaţia de saţietate se va declanşa mai devreme. E simplu, nu ? Smile !

Fac un apel general. Cei care gândesc la fel, scrieţi despre aceste adevăruri. Veniţi cu date, ce ştiţi, ce cunoaşteţi sau aţi văzut. Numai aşa vom reuşi să schimbăm ceva !

Pezzi Mancanti E Giochi Pericolosi

Avere otto anni e dover crescere in fretta, non per volontà propria e neanche per obbligo. Basta molto semplicemente l’invato senso di protezione che si ha per la propria famiglia. Chissà a quanti bambini è capitato o capita. Allora cominci molto presto a non pensare molto a te stesso, ma vai avanti, nonostante le paure, le insicurezze e quant’altro. Intanto il tempo passa e comincia a mancarti qualche pezzo, non capisci bene ma vai avanti.

A 16 anni ti mancano un sacco di pezzi da assemblare. Alcuni ti sono stati tolti, altri non gli hai mai avuti, altri gli hai avuti nel modo sbagliato. Ed allora cerchi di sistemare al meglio ciò che capisci e ciò che non riesci proprio ad accettare. Ma vai avanti anche con i tuoi vuoti, la priorità di proteggere ciò che ami di più. Vai avanti con i pezzi che hai e con quelli che ti mancano. Cerchi di sostituirli, ed in quella ricerca ne trovi uno che ti sembra quasi un gioco pericoloso sicuramente, ma… il vuoto rimane sempre da riempire…

Quel gioco così pericoloso riempie quei vuoti ed il tempo passa, e ne passerà molto prima che ti renda conto che così non puoi andare avanti, e così, i vuoti sono pieni di illusioni… E di cose effimere, ma continui ad andare avanti. Ora la priorità è cambiata e a te sembra che da proteggere ci sia rimasto ben poco. Un vuoto si riempie, ed un’altro si apre… vai avanti lo stesso… A 25 anni ti fermi… e fermarsi per te e come rimanere sospesi… Sospesi in attesa che succeda qualcosa. Lo sai, sai che qualcosa accadrà. Accade sempre qualcosa, e visto che la volontà l’hai sepolta chissà quando e chissà dove… Dentro di te non fai nulla neanche per gli altri, aspetti, fermo, immobile… Non permettere a nessuno meno che mai a te stesso di rimanere fermo in un vuoto illusorio. La libertà è dentro di te, e nessun gioco per quanto può essere bello e pericoloso potrà mai sostituirla. Gigi…

Cuvinte Din Trecut

LEGILE FRUMOASE (BELAGINES) ALE GETO-DACILOR…

Un stat atât de avansat în multiple cunoştinţe (fizică, logică, astronomie, medicină, chirurgie, etc.), nu putea fi decât un stat bine organizat din punct de vedere juridic, legal. Faptul că s-au pierdut cele mai multe cărţi care vorbeau despre civilizaţia şi cultura Dacilor, ne lipseşte de posibilitatea de a preciza în ce constau legile statului regal al Dacilor.

Că ele erau, ne încredinţează Iordanes, care (identifică pe Geţi cu Goţii) spune că Deceneu „i-a făcut să trăiască conform legilor naturii; transcriind aceste legi, ele se păstrează până astăzi, sub numele de Belangines” [220].

Textul acesta în legătură cu normele de drept a fost diferit interpretat. Neigebaur, J.F. [221] spune că în anul 84, „sub regele geto-dacilor, Burebista, Deceneus introduce scrisul, precum şi artele şi ştiinţele; ambii dau legile, numite Bellagine” deşi ele erau mai vechi. [222]

Comentând acelaşi text, Vladimir Hanga spune că Deceneu a dat poporului geto-dac legi scrise (conscriptores). Hanga mai spune că termenul Belagines „este gotic (Belagines din vechea rădăcina nordică lag; cf. engl. lau) [223]. Părerea că Belagines ar fi un termen gotic porneşte de la faptul că Iordanes credea că Geţii şi Goţii sunt unul şi acelaşi popor.

Ca în adevăr Geto-Dacii aveau legi, acelaşi Vladimir Hangu menţionează că Ovidius, exilat la Tomis De Augustus, scrie că „în dispreţul legilor autohtonii îşi fac singuri dreptate, folosind răzbunarea sângelui ca şi în orânduirea gentilică” [224]. Având în vedere că în textul citat din Iordanes este vorba de legile transcrise, considerăm că Belagines este un cuvânt compus traco-dac şi se poate traduce legile frumoase (belle+leagines), după cum Beledina înseamnă Cetatea frumoasă [225].

Desigur că legile Geto-Dacilor erau mult mai vechi decât vremea lui Deceneu şi Burebista. Ceva mai mult. Belaginele fuseseră scrise de regele Zamolxis, după cum ne încredinţează Iamblichos [226]. După ce i-a învăţat şi chiar i-a convins că „sufletul este nemuritor”, „le-a scris legile” 227]. De „regulele lui Zamolxis” aminteşte şi Agathias Scolasticul (552-558)[228]. Deci Belaginele au fost destul de cunoscute în antichitate.

Înainte de a încheia acest capitol, amintim cea mai de seamă informaţie cu privire la religia Geto-Dacilor şi a Legilor Frumoase. Diodor din Sicilia [229] spune că „la aşa numiţii Geţi, care se cred nemuritori, Zamolxis susţinea şi el că a intrat în legătură cu Zeiţa Hestia” de la care a primit Legile Frumoase [230].

Belaginele trebuie puse în legătură cu constatarea lui Platon şi Socrate că „epodele sunt vorbele frumoase care fac să se nască în sufletele oamenilor înţelepciunea” [231]. Ele trebuie să fie puse în legătură cu „legea ospitalităţii”, cu „legea îndatoririlor fiecărui membru al comunităţii”, „legea omeniei”, totalizate în „obiceiul pământului” cunoscut de vecini că ius valachicum sau „legea strămoşilor” dătători de „legi şi datini”, după cum constata şi Mihai Eminescu [232].

Xenofon scrie că Socrate „cerceta numai lucrurile care îi privesc pe oameni: ce e pios şi ce nu, ce e frumos şi ce e ruşinos, ce-i drept şi ce-i nedrept, ce-i curajul şi ce e laşitatea, ce e statul şi cine îl guvernează şi toate câte socotea, că ştiindu-le, noi devenim buni şi virtuoşi, iar cei care le ignorează merită să fie numiţi sclavi” [233].

Este vorba de Belagines. În ultimul timp afla o lucrare foarte interesantă în care citim: „Colecţia veche de legi a Daciei, numită Leges Belagines, scrisă în limba getă de care pomeneşte Iordanes, se mai foloseşte la jumătatea sec. VI d.H. Ulterior aceste legi au purtat şi numele de Lex Antiqua Valachorum – fiind amintite până târziu în diferite documente istorice din Transilvania, Ungaria, Polonia, ţara Românească şi Moldova” [234].

Acest teritoriu este de fapt vechea Dacie nord-dunareana. Urmărind această temă, cercetări viitoare vor găsi şi alte temeiuri pentru precizarea legilor de comportare plăcută în viaţă, a marelui popor al Traco-Dacilor.

Cunoscute şi că legile lui Zamolxes sau Legile Belagines, fără origini definite, ele continua să ne farmece spiritul şi să ne înalţe deasupra lumilor.

1. Dincolo de curgerea timpului şi de cugetarea zeilor, este Focul cel Viu şi Veşnic, din care vin toate şi prin care fiinţează toate cele ce sunt. Totul şi nimicul sunt suflarea Să, golul şi plinul sunt mâinile Sale, mişcarea şi nemişcarea sunt picioarele Sale, nicăieri şi peste tot este mijlocul Său, iar chipul Său este lumina. Nimic nu este făptuit fără de lumină şi tot ce vine din lumină prinde viaţă şi ia făptura.

2. Precum fulgerul aduce lumina şi din lumină tunetul şi focul ce se revarsă, aşa este şi gândul omului, el trece în vorbă omului şi apoi în faptă sa. Deci, ia aminte la asta, căci până la focul ce arde trebuie să fie o lumină şi un tunet. Lumina omului este gândul său şi aceasta este averea sa cea mai de preţ. Lumina prinde putere prin cuvânt, iar voinţa omului aprinde focul prin care sefaptuiesc toate cele ce sunt în jurul său.

3. Fii ca muntele cel semeţ şi ridică a ta lumina mai presus de cele ce te înconjoară. Nu uita că aceiaşi paşi îi faci în vârful muntelui ca şi în josul sau, acelaşi aer este sus ca şi jos, la fel creşte copacul în vârf de munte ca şi în josul sau, la fel luminează soarele piscul cel semeţ ca şi pământul cel neted.

4. Fii cumpătat că pământul şi nu vei duce lipsă de nimic. Creanga prea plină de rod este mai repede frântă de vânt, sămânţa prea adâncă nu răzbate şi prea multă apă îi stinge suflarea.

5. Ia aminte la copacul cel falnic, cu cât este mai înalt, cu atât rădăcinile sale sunt mai adânci în pământ, căci din pământ îşi trage tăria, nu uita asta. Cu cât te ridici mai mult, cu atât trebuie să cobori mai mult, căci măsură ridicării este aceeaşi cu măsură coborârii.

6. Puterea omului începe cu vorbă nerostită, ea este asemeni seminţei care încolţeşte, nici nu se vede când prinde suflare de viaţă. Lumina seminţei este cea care o ridică, pământul este cel ce-i dă hrană, apa îi dă vigoarea, iar răbdarea o îmbraca cu tărie.

7. Priveşte răul şi ia aminte la învăţătura sa. La început este doar un firicel de apă, dar creşte tot mai mare, căci vine de la ce este mai mare, şi lucrurile aşa trebuiesc împlinite, prin firea lor.
Asemenea este şi gândul cel bun şi drept rânduit, el îşi face loc printre pietre şi stânci, nu ţine seama de nimic, îşi urmează drumul şi nimic nu-i stă în cale. Apă cu apă se adună, iar împreună puterea este şi mai mare.

8. Ia seama de taina aceasta şi nu o uita, acel firicel de apă ştie unde va ajunge, căci una este cu pământul şi toate cele ce-i vin în cale nu îl pot opri până la sfârşit. Astfel să iei seama la gândul tău unde trebuie să ajungă şi vei vedea că nimic nu stă în calea sa. Să-ţi fie gândul limpede până la sfârşit; multe se vor ivi în calea sa, căci firea lucrurilor din jur este mişcătoare asemeni apelor. Apă cu apă se întâlnesc, pământ cu pământ şi munte cu munte.

9. Ia seamă la gândul cel rău, fereşte-te de el ca de fulger, lasă-l să se ducă precum a venit, căci te-ndeamna la lucruri nefireşti. Fereşte-te de vorbele deşarte şi de neadevăr; sunt ca pulberea câmpului ce-ţi acoperă ochii, că plasa păianjenului pentru mintea şi sufletul tău. Ele te indeamnala trufie, înşelăciune, hoţie şi vărsare de sânge, iar roadele lor sunt ruşinea, neputinţă, sărăcia, boală, amărăciunea şi moartea.

10. Nu judeca oamenii după greutatea lor, după puterea lor, după averea lor, după frumuseţea lor sau după râvna lor, căci şi unul şi altul a lăsat din ceva pentru a creşte în altceva. Cel bogat este sărac în linişte, cel tare este slab pentru altul şi cel slab are tăria lui ascunsă. Cum firea lucrurilor este mişcătoare, asemeni este şi omul. Ce dă valoare unei unelte, trebuinţă sau frumuseţea ? Duce un om mai mult decât boul ? E mai bogat vreunul că pământul ? Doar cunoaşterea şi înţelepciunea îl ridică pe om peste dobitoace. Şi degeaba ai cunoaştere dacă ea nu este lămurită de vreme.

11. Fierul înroşit a fost rece şi se va răci iarăşi; Vasul a fost pământ şi va fi iarăşi pământ; Pământul ce-a fost sterp acum este pământ roditor şi se va stârpi iarăşi peste vremi. Râvna omului face schimbătoare toate acestea. Dar râvna îi întoarce bucuria în tristeţe şi liniştea inneliniste. Fierul şi focul ajuta omul, dar îl şi vatăma. Şi aceeaşi râvnă îl îndeamnă a merge pecarari neştiute şi nebătute de ceilalţi dinaintea lui. Tot râvna îl îndeamnă la strângere de averi, lămurirea puterii şi a se măsura cu alţii. Fereşte-te de a te măsura cu altul, căci trufia de aici se naşte; ea te va coborî mai jos de dobitoace şi te va despărţi de fratele şi de vlăstarul tău.

12. Neînţeleptul este mânat de râvnă, dar înţeleptul încaleca râvna. Neînţeleptul suferă când râvna îl duce la pierdere şi la cădere, dar înţeleptul întotdeauna găseşte câştigul în pierdere şi înălţarea în cădere.

13. Trufia răceşte iubirea inimii şi o face în duşmănie şi nu există dobitoc mai josnic decât omul care nu mai are iubire în inima sa. Căci iubirea este cea dintâi putere şi chipul ei este lumina. Ia seama că nu cumva gândul tău să se împresoare cu trufia, căci mai jos de dobitoace vei ajunge.

14.
Gândul bun şi vorba în înţeleaptă îţi pot potoli necazul, îţi pot răcori inima, dar nu te vindeca, pentru că omul suferă după cum trufia a crescut în el, căci suferinţa este umbra trufiei.

15. Nu îţi lega sufletul de nimic lumesc, de lucruri, de dobitoace, de argint sau aur, căci ele aşa cum vin, aşa pleacă. După orice zi vine şi noaptea, şi după iarna vine primăvara, căci aşa este rânduit şi aşa este firea lucrurilor. Toate cele ce se văd, se nasc, cresc şi apoi se întorc de unde au plecat. Doar firea lucrurilor rămâne pururi, iar aceasta are nenumărate şi nesfârşite ramuri, şi asemenea izvoarelor minţii şi sufletului tău, ele nu se arata la vedere. Căci o suflare şi un foc fac să crească toate cele ce cresc ierburi, copaci, dobitoace şi oameni– şi din aceeaşi vatră vin şi către aceeaşi vatră se întorc, şi vatră aceasta este pururea.

16. Precum copacul cel falnic creşte lângă cel mic fără a-i face rău, aşa să fiţi între voi, cel mare să nu lovească pe cel mic şi nici să-i amărască sufletul, căci va avea datorie mare de dat, la fel ca şi hoţul. Aruncă un lemn pe rău şi mai multe vor veni din susul sau către tine. Adu-i mulţumire semenului tău, adu-i lumina pe chip şi în suflet, iar toate acestea le vei găsi mai târziu înflorite în inima ta.

17. Nu lua cu siluire şi nici cu vorbe amăgitoare ceea ce nu este al tău, căci cel ce priveşte prin ochii tăi este acelaşi cu cel ce priveşte prin ochii celuilalt. Ia seamă la taina aceasta.

18. Nu grăbi nici o lucrare căci trasul de ramuri loveşte înapoi. Fructul copt este uşor de luat, cel necopt este greu de luat şi gustul e neplăcut. Nu te grăbi deci să aduni ce este înainte de vreme, căci îţi va amărî sufletul. Cum creşte cadrul, aşa creşte şi stinghia şi cum creşte roată aşa creşte şi ispită.

19. Rămâi mereu în răcoarea sufletului tău, dar dacă mânia se aprinde în tine, ia seama că nu cumva să treacă de vorba ta. Mânia vine din teamă şi nu a locuit dintru început în inima ta; Dacă nu creşte prin trufie, ea se întoarce de unde a plecat. Trufia închide poarta înţelepciunii, iar cel trufaş se pune singur lângă dobitoace. Înţelepciunea este mai preţuită decât toate cele ce se văd cu ochii, ea este aurul minţii şi sufletului tău şi este rodul cunoaşterii udată de vreme.

20.
Nu-ţi amărî sufletul când simţi durerea şi neputinţă, ci mai degrabă cauta să te foloseşti de ele pentru îndreptare, căci în rod ai şi sămânţa. Nu se poate că o sămânţă bună să dea rod rău. Lăcomia întotdeauna duce la pierdere, furtul întotdeauna duce la boală, gândurile sterpe întotdeauna duc spre rătăcire, mânia întotdeauna loveşte înapoi, răutatea şi neadevărul întotdeauna aduc neputinţă, trufia întotdeauna aduce suferinţă.

21. Mergi la izvor când sufletul ţi-e aprins, scormoneşte în apă limpede şi aşteaptă până ce devine iarăşi curată. Aşa se va duce şi aprinderea sufletului tău, precum tulburarea aceea.

22. Ia bine seama la taina seminţei. Asemeni ei este gândul tău, şi cum sămânţa nu se poate fără coaja, aşa este şi gândul cel rodnic al omului. Coaja gândului rodnic este voinţa, iar fără voinţă, gândul se usucă şi nu foloseşte la nimic. Dar puterea este în răbdarea seminţei, iar voinţă şi răbdarea fac mlădiţa firavă să răzbată pământul tare.

23. în vremea lucrului tău, înveseleşte-ţi inima la vederea lucrării tale înainte de terminarea ei, căci precum fructul îşi anunţa venirea cu o floare, tot aşa fapta omului este văzută de cel cumintea şi simţirea limpede, înainte de a fi terminată.

24. Ia bine seama la cauza omului sărac, dar şi la cauza omului grabnic avut, căci nici una nici alta nu sunt fireşti. Omul sărac are multe gânduri deşarte şi le schimba de la o zi la alta, vorbeşte mult şi lenea i-a învelit braţele şi picioarele.
Cel grabnic avut ori e hoţ şi înşelător, ori vede mai bine necazul altuia şi cauta a-l amăgi, de acolo îşi trage grabnică avuţie.

25. Fii blând şi răbdător cu cei de lângă tine, căci aşa cum te porţi tu cu ei, aşa se poartă şi alţii cu tine, căci simţirea lui este la fel cu simţirea ta, din aceeaşi suflare este şi simţirea lui, iar lumina ce se vede prin ochii lui este din aceeaşi lumină cu cea care se vede prin ochii tăi.

26. Unde este tăria omului acolo îi este şi slăbiciunea, ceea ce-l ridică îl şi coboară; rămâi în limpezimea minţii şi simţirii tale şi vei vedea toate acestea. Cel mic este deasupra celui mare, cel uşor este deasupra celui greu, cel slab este deasupra celui tare, cel blând este deasupra celui aprig. Limpede să-ţi fie mintea şi simţirea, şi ia seama de toate acestea.

27. Tăria muntelui vine din răbdarea să, din liniştea sa, stâncă îi este numai învelitoare. Dar tăria lui este încercată de vânt, de apă cea lina. Ia-ţi puterea din răbdare şi din linişte şi foloseşte-te deea prin limpezimea gândului tău, căci nu tulburarea izvorului roade stâncă, ci limpezimea să.

28. Lucrarea făcută din teamă nu are viaţă lungă şi tăria ei este asemeni unei revărsări de ape care ţine puţin. Aşa este şi cu tulburarea oamenilor, ea vine de
Afară, dar este chemată de teama lor. Însă teamă vine din necunoaştere, iar necunoaşterea prinde putere prin neadevăr, lene şi trufie.

29. Soarbe cunoaşterea de la cei cu barbă albă şi nerosita de vin şi lasa vremea să o îmbrace cu înţelepciune. Nu privi la trupul lor slăbit şi gârbovit, căci toate acestea sunt plata lor pentru cunoaşterea lucrurilor şi creşterea înţelepciunii.

30. Mulţumeşte pământului pentru toate cele ce-ţi oferă, mulţumeşte cerului pentru ploaia care îţi hrăneşte pământul, mulţumeşte soarelui pentru căldura şi lumina casei tale şi a pământului tău, mulţumeşte lunii pentru liniştea somnului tău, mulţumeşte stelelor că veghează asupra somnului tău, mulţumeşte muntelui pentru poveţele şi fierul ce-l iei din el, mulţumeşte pădurii pentru tot ce iei de acolo, mulţumeşte izvorului pentru apa ce-o bei, mulţumeşte copacului pentru lucrările ce-ţi arata, mulţumeşte omului bun ce-ţi aduce bucurie şi zâmbet pe chip.

31. Precum iarba bună creşte cu iarbă rea, aşa sunt şi oamenii, dar ţine seama că purtarea lor cea rea este semănată şi crescută din teamă şi neputinte, iar trufia este învelitoarea lor. Nu certa purtarea lor şi nu cauta a-i îndrepta din vorbe şi mustrare, căci apăsarea pe rana nu o vindeca. Oare iarba aceea este rea doar pentru că este amară pântecului tău ? Aşa este şi cu omul, de vei vrea să-l îndrepţi, adu-i pentru început gândul şi simţirea la ce este plăcut atât omului bun, cât şi omului rău. Unul vede roata plecând, iar altul vede aceeaşi roată venind. Cine vede mai bine ?

32. Doar cel înţelepţit poate vedea limpezimea şi liniştea din mintea şi sufletul celui tulburat, căci cel înţelepţit a fost odată şi el la fel ca şi cel tulburat şi roadele amare l-au făcut să ţină seama de alcătuirea fiinţei sale. A fugit de roadele sale amare în vârful muntelui şi acolo nu a scăpat de ele, a fugit în mijlocul pădurii şi iată că roadele erau cu el, apoi a privit în lăuntrul său şi iată că roadele sale amare aveau rădăcini în mintea şi simţirea poftelor sale.

33. Este o floare mai frumoasă ca cealaltă ? Este un izvor mai limpede decât altul ? Este un fir de iarbă mai presus de un altul ? Fiecare are tăria, frumuseţea şi priceperea lui. Este în firea lucrurilor că pădurea să aibă felurite soiuri de copaci, de iarbă, de flori şi dobitoace. Nu seamănă un deget cu altul de la aceeaşi mână, dar este nevoie de toate pentru a bate fierul. Este mărul mai înţelept decât prunul sau părul ? Este mâna stângă mai bună că dreapta ? Altfel vede ochiul stâng de cel drept ? Cele de sus îşi au rostul lor şi cele de jos îşi au rostul lor, cele mari îşi au rostul lor şi cele mici îşi au rostul lor, cele repezi îşi au rostul lor şi cele încete îşi au rostul lor, cele ce au fost şi-au avut rostul lor şi cele ce vin îşi vor avea rostul lor.

34. Neputinţa vine după răutate şi neadevăr, căci ceea ce dai aceea primeşti, ceea
Ce semeni aceea culegi, dar ia seama că lumina sufletului tău şi al celui de lângă tine are aceeaşi vatră şi rămâne fără umbră. Vezi ce tulbură necontenit izvoarele minţii şi sufletului aproapelui tău. Adu-i liniştea în suflet şi limpezimea în minte şi bătrâneţile tale vor fi ca pomul copt, oasele şi tăria ta nu vor slăbi şi te vei întoarce de unde ai venit, sătul de căldură urmaşilor tăi.

35. Întotdeauna va fi cineva dedesubtul tău şi întotdeauna va fi cineva deasupra ta. La cele ce sunt dedesubtul tău să te uiţi cu iubire şi nu cu trufie căci acolo îţi sunt rădăcinile, iar la cele ce sunt deasupra ta să te uiţi cu privirea de prunc şi fără teamă.

36. Cele tari, cele slabe şi cele nevăzute sunt cele ce alcătuiesc lumea şi toate acestea le găseşti în om şi toate alcătuiesc un întreg. Nu este nimic care să fie afară şi să nu fie şi înăuntru. Ia seamă la toate acestea când îţi apleci privirea înăuntrul tău şi vei găsi toată înţelepciunea zeilor ascunsă în nevăzutul fiinţei tale. Zeii au luat seama înaintea omului de această înţelepciune şi asta i-a adus mai aproape de Focul cel Viu şi Veşnic.

37. Ia aminte că bătaia inimii, curgerea sângelui prin vine, vindecarea rănilor, frumuseţea ochilor şi minunăţia alcătuirii trupului sunt făcute prin puterea şi suflarea Focului cel Viu şi Veşnic care este în fiecare şi al cărui chip se arată în lumină. Dar nu uita că trupul este doar o fărâmă din puţinul care se vede…

38. Curăţenia trupului şi desfătarea sa prin simţuri te pune doar puţin mai sus de dobitoace, căci nu un sunet plăcut te ridica, nici o duioasă atingere, nici un gust plăcut, nici o mireasmă îmbătătoare şi nici o bucurie a ochilor. Căci unde este căldură, apare şi frigul, unde este dulcele apare şi amarul, unde este plăcutul apare şi neplăcutul, unde este mireasma apare şi duhoarea, iar unde este ras, şi plânsul pândeşte.

39. Iată dar calea de început: cumpătarea în toate cele ce faci, ascultarea de bătrâni şi de cei înţelepţi, hărnicia, mulţumirea cu ceea ce ai, ferirea de neadevăr şi de vorbele deşarte, ferirea de ceartă şi de mânie, bună purtare între semeni. Dimineaţă să te trezeşti cu ele, ziua să le porţi mereu în minte, seară să le ai cu tine în somn şi astfel supărarea, lipsa, amărăciunea, neputinţă, boala şi răutatea altora nu se vor atinge de tine.

40. Dincolo de acestea se afla iubirea, voinţa, curajul, răbdarea, modestia şi ele ridică omul cu adevărat. Acestea sunt cele ce te apropie de Focul cel Veşnic şi, prin ele, calea ta urmează calea zeilor, dar îngroparea lor te aruncă mai jos de dobitoace. Doar prin ele primeşti adevărata cunoaştere şi înţelepciune, adevărata putere, adevărata bucurie, adevărata bogăţie, rodnică şi trainică lucrare.

41. Dar iată că unde este iubirea poate apărea şi ura, unde este voinţa poate apărea şi delăsarea, unde este curajul poate apărea şi frică, unde este răbdarea, poate apărea şi graba şi unde este modestia poate apărea şi trufia. Căci mişcătoare sunt şi cele ce se văd şi cele ce nu se văd din fiinţa omului.
Dar toate acestea sunt ale celui ce simte, iar peste el se afla cel ce gândeşte şi acesta este cel ce vede mişcarea în nemişcare, este cel care dincolo de toate aceste virtuţi se desfăta în cunoaşterea şi liniştea ce întrece orice bucurie, iar atenţia, echilibrul şi limpezimea sunt uneltele sale.

42.
Cel tulburat vede binele că bine şi răul că rău, este atras de una şi fuge de cealaltă, dar înţeleptul vede şi frumosul şi urâtul, simte şi frigul şi căldură, şi fineţea şi asprimea, aude şi plăcutul şi neplăcutul, gusta şi dulcele şi amarul, simte şi mireasmă şi duhoare a şi nu face judecata între ele. El vede desluşit că firea lucrurilor este în toate, căci frumosul din urât se trage şi urâtul din frumos, dulcele a fost amar la început şi se va face iarăşi amar, plăcutul se naşte din neplăcut şi neplăcutul din plăcut. Şi toate acestea luminează sufletul înţeleptului pentru că cele bune şi plăcute hrănesc şi bucura trupul şi simţurile sale, iar cele neplăcute neînţeleptului hrănesc mintea şi inielepciunea sa, căci vede înnoirea lucrurilor şi seminţele viitoarelor bucurii.

43. Nu este uşoară cărarea zeilor, dar nu uita nici o clipă că omul poate cuprinde în iubirea să mai mult decât poate cuprinde în ura sa, căldura se ridică mai mult decât poate coborî frigul, cel ce este deasupra vede mai multe decât cel ce este dedesupt, uşorul se întinde mai mult decât se întinde greul, lumina răzbate mai mult decât poate răzbate întunericul, puterea care uneşte este mai mare decât puterea care desparte.

44. Lungul şi scurtul au acelaşi mijloc; cercul mic şi cercul mare, globul mic şi globul mare pe acelaşi punct se sprijină; nevăzutul şi văzutul acelaşi loc ocupa; toate cele mari stau ascunse în cele mici, iar aici este o mare taină a firii; mare printre înţelepţi este cel ce o pricepe.

45. Înţeleptul uneşte pe cel ce vede cu cel ce gândeşte, cel ce simte cu cel ce face, dar neînţeleptul îi desparte. Deschide-ţi bine ochii, căci cel ce face, cel ce simte şi cel ce gândeşte sunt asemeni norilor care vin şi pleacă, dar cel ce vede prin ochii tăi este veşnic şi lumina sa este fără umbră.
El este dincolo de viaţă şi moarte, dincolo de bine şi rău, dincolo de frumos şi urât, dincolo de curgerea timpului.

Cum Preferați, Hard Sau Soft ?

Am fost inspirat de un comentariu făcut pe un blog, referitor la nesimţirea unora, care din păcate fac parte din aceeaşi specie cu mine. Eu le spun: preţioşi. Se preţuiesc mai mult pe ei decât pe celălalt. De fapt, sunt cei care trimit o femeie acasă cu tramvaiul, după ce în urmă cu trei ore au invitat-o la o partidă de sex. Sunt cei care pierd vremea butonând o telecomandă şi în pauze aruncă întrebarea: e gata masă ? Sunt cei care vin de la piaţa cu mâinile în buzunare, iar femeia în urmă cu sacosele. E vorba de bărbaţi, dacă nu v-aţi prins.

Ăştia sunt nesimţiţii care habar nu au să se poarte cu o femeie. Dar le convine de minune, pentru că nu doare, dimpotrivă ! Ştiţi care e culmea paradoxului, de data asta feminin ? Că tocmai ăştia sunt doriţi şi visaţi cu busuioc sub pernă. Nu mă întrebaţi de ce, că virăm în bizniss şi nu vreau. Smile !

Cum ajung ăştia să pună mâna pe o femeie ? Simplu şi fără aspirină ! Ştiu bine ce cere marketu’. Au grijă să „dea bine”. Maşină scumpă şi apartament cadou de la tăticu’, post de conducere într-o multinaţională, haine firmate şi pietre scumpe. Unii se învăluie într-o aură de mister, învârt afaceri grele şi sunt băgaţi până sub nas în sistemul interlop. Îi găseşti seara în cluburile de fitze cu cârpa evazată, să se vadă kilu’ de aur spânzurat de gât. Cei mai mulţi îşi dau toţi banii pe maşină şi ţoale, iar dacă îi scuturi nu cade nimic. Dezideratul lor suprem este să vrăjească pasaretu’ dornic, avid de trai facil.

Dar uite că printre pitzipoance mai sunt şi fete cuminţi, care cad din neştiinţă victime unor astfel de jigodii parfumate. N-am nimic cu finantu’, să doarmă liniştiţi ! Mă deranjează doar lipsă de mânere. Ori sunt eu picat din alte vremi, şi nu mai ştiu care-i trendu’ ?

Pe strada mea, din câte mi-aduc aminte şi m-a învăţat mama, Dumnezeu s-o hodine, bărbatul tre’ să se facă preş la picioarele femeii. Am mai auzit pe unu’, cică dacă scoţi gagica la suc, tre’ să-şi plătească consumaţia. Smile ! Să mor daca-am lăsat-o vreodată. Cum adică, eu o invit şi ea să plătească ? Ha ha ha ! Am o prietenă care din când în când îmi mai cere sfatul. E genul de faţă simţitoare. Într-o zi mi-a spus cum a sunat-o unul pe la 11 seara, cu o alură de preţios, şi i-a zis: „Ce faci dragă, nu vii până la mine ?”. Boului i s-a sculat de f… gratis şi şi-a zis: „Ia s-o vrăjesc eu pe proasta !”. Parcă comanda pizza la domicil’. Aş pune un „d”, da’ tre’ să păstrez decentă. Apoi pe la trei noaptea, tipul s-a plictisit şi a trimis-o acasă pe linia de tramvai. Asta da afacere !

Tot ea îmi povestea că a avut o relaţie mai lungă cu un tip foarte preţios. Individul semăna cu o maşină nemţească. Totul era calculat cu precizie, cred că din fragedă pruncie. Studii, doctorate, trei universităţi, job în „sistem”, cei familiarizaţi cu sistemu’ ştiu despre ce vorbesc, era o bijuterie. Singurul curs la care probabil absentase, era cel de bune maniere. Îşi împărţea ziua între serviciu şi telecomanda tembelizorului. În rest, „lemn tanase”. Nu tu un tandret’, un: „Nu vrei dragă să ieşim şi noi undeva ?”, sau „Să te ajut şi eu !”, nimic ! Fată până la urmă s-a plictisit şi a plecat. I-am spus că şi-o căuta… dar nu m-a crezut. E genul sensibilă la glamour. Ba nu, cred că mai degrabă mintea ei se străduie să-şi dea seama ce se întâmplă, şi între timp dă peste tâmpiţi care o zăpăcesc şi mai mult. N-am ce-i face ! Ştiinţa nu pot să-i bag în cap fără voia ei. Cum pot s-o conving că nu tot ce e frumos şi străluceşte e şi bun de mâncat, când toată viaţa l-a visat pe Fat Frumos în S Classe ?

Am o altă amica, cu care mai fac afaceri din când în când. Într-o seară o văd sprijinind un A6. M-am uitat pătrat. La volan era un tip, tolănit mişto cu o ţigară între deşte. N-avea nicio jenă că fata era bipedă şi mai era puţin şi îi baga… capul pe fereastră. Preţios tipul ! După ce a urnit harbu’, am întrebat-o pe amica ce şi cum. Era extaziată, ba nu, excitată la culme. Tipul o vrăjise. Mi-am îngheţat bunele maniere pe buze, că n-aveam teren fertil.

Ce mă doare cel mai mult, e ca bunele maniere nu se mai cer. Dacă eşti manierat şi cu grijă şi sensibilitate, eşti luat drept fraier. Adică tipu’ e „prea soft”.
Cineva mi-a spus o chestie tare înţeleaptă. Sunt femei cărora le place să fie curtate, periate, gâdilate… (nu zic unde), şi femei care sunt moarte după mitocani. Serios, nu e glumă. Am întâlnit o grămadă, pe unele le-am cunoscut bine de tot. Ultimele au nevoie ca bărbatul să „sterga cu ele pe jos”, să fie posedate, altfel nu se simt femei. Nu se simt bine dacă nu aleargă ca titrezu’, grijulii să îndeplinească porunca stăpânului. Cred că vine din obişnuinţă prunciei, altfel nu-mi explic. Mai bănuiesc şi o doză de masochism… Smile !

Uite, am să profit de postare şi am să pun o întrebare simplă: Cum vă place, hard sau soft ?… Să schimb swichu’. Smile !

Adevăratul Prieten Îți Dorește Binele De Dragul Tău

Nimeni nu ne obligă să deschidem unui străin.
Haideţi să despicăm puţin firul şi să ne închipuim că suntem puşi în faţa unui potenţial prieten.
Ne întâlnim pentru prima oară cu un om. De cele mai multe ori, acesta ne este recomandat de cineva de încredere. Mulţi gândesc aşa: „Dacă o persoană pe care o cunosc, are încredere în el, însemna că şi eu ar trebui să am !. Pe jumătate adevărat ! Acest concept nu face altceva decât să înlocuiască câţiva paşi foarte importanţi în cunosterea respectivului. Neîncrederea în sistemul propriu de evaluare are un rol extrem de important. Pur şi simplu sărim peste câteva trepte, fără să ne dăm seama.
La fel procedăm şi în dragoste. În mod normal, cu oricine ne calcă pragul pentru prima oară, suntem extrem de circumspecţi. Îl măsurăm de zece ori, până să-i acordăm credit. Ei, bine, când ne îndrăgostim, parcă se deschid porţile Raiului. Aproape instantaneu, imaginaţia construieşte portretul partenerului perfect.

Personalitatea noastră este asemeni unei cetăţi. Nu ştiu dacă cunoaşteţi cetăţile medievale, cum este cea a Sibiului de exemplu. Acestea au două, uneori trei rânduri de fortificaţii, ziduri care le înconjoară, cu turnuri de aparate, porţi, tot dichisul. Aşa e şi omul. Când cineva ne bate la porţi, mai întâi îl verificăm sumar, apoi îl lăsăm în prima încinata. Apoi iar îl verificăm, şi îi dăm voie mai departe. Ultima poarta este cea a sufletului. Ar trebui să fie cea mai bine apărată.
Uneori, persoanele care reuşesc să pătrundă cu uşurinţă de primele două porţi, o fac ascunse într-un fel de Cal Troian, asemeni celui din povestea lui Homer.

Mă minunez cu câtă uşurinţă poţi pătrunde, porţi ce-ar trebui straşnic ferecate. Porţile „cetăţii” sunt deschise oricui, că într-o zi de sărbătoare.
Parcă văd faza cu masa dată de prietenul comun, unde la început toţi sunt stingheri, iar la sfârşit, motivaţi uneori şi de licoarea magică care deschide cele mai ferecate porţi, ajung să-şi pună viaţa în farfuria celuilalt.
Am dat eu exemplul anterior cu porţile cetăţilor, dar în realitate, ştiţi câţi oameni n-au văzut în viaţa lor o cetate ? Enorm de mulţi. Întreaga lor viaţa e un fel de masă comunala la care invită pe toată lumea. Şi apoi când masa rămâne goală, se trezesc singuri, înecându-şi amarul într-un pahar de vin, cântând „M-au părăsit prietenii..”.. Sublim de altruist !
Stăteam de vorbă cu cineva, care mi se plângea că l-au părăsit prietenii, tocmai la nevoie. Păi şi normal, când vroia să-l părăsească, la bine ? Smile !

Am o strategie interesantă. Probabil că puţini aţi auzit de sistemul de apărare al unui castel japonez. Se pare că Dumnezeu, când l-a făcut pe japonez, i-a dat mai multă minte şi mai puţină geografie. Când duşmanul bătea la porţile castelului, totul era în aşa fel construit, că acesta să creadă permanent că înainte-i se afla inima, palatul. Cum reuşea să treacă de o poartă, bineînţeles apărată cu străşnicie, era ghidat pe coridoare spre următoarea. Şi tot aşa, până îşi epuiza resursele. În realitate, el nici nu trecea de primul zid de apărare. Pur şi simplu se învârtea în jurul castelului.
Mulţi mi-au reproşat că mă deschid prea uşor în faţa oamenilor. Este doar o aparentă. Smile ! Credeţi că m-am născut cu strategia ? Ha ha ha ! N-aveţi idee câţi „prieteni” mi-au bătut la porţi. La un moment dat mă întrebam dacă nu scrie „enter” pe fruntea mea.

Cel mai greu e să crezi că cineva ţi-e prieten şi apoi să fii dezamăgit.
Cel mai uşor e să spui: „Nu mă deschid nimănui !”.
Cum e bine ? Dacă respectivii sunt fericiţi, e bine în ambele. Dar mă îndoiesc să fie aşa.

Adevăratul prieten îţi doreşte binele de dragul tău. – Aristotel
Prietenia unui om deştept e mai de preţ decât prietenia tuturor proştilor. – Democrit.
Prietenia şi banul sunt ca uleiul şi apă.
Prietenia sfârşeşte acolo unde începe neîncrederea. – Seneca.
Ochii şi prietenul sunt oglinzi ale sufletului.

Dintre toate, primul mi s-a părut cel mai valabil. De ce ? Când e de luat, ştiţi cum apar prietenii ? Ohooo, cu grămada ! Când e de dat,… mai subţire.

Cel mai bine descoperi un prieten, când îţi dă ceva de valoare pentru sufletul lui, fără să aibă ceva de câştigat în viitorul apropiat. Adică persoană te-a apreciat pentru ceea ce a văzut în momentul acela, şi a considerat că este frumos să-ţi dăruiască ceva. Este pur şi simplu un gest de nobelete interioară.

Nu exclud că este probabil să apară şi personalităţi care ştiu când să dea şi când să ia. Care e problema ? Singura noastră grijă e să nu-i lăsăm să ia mai mult decât au dat.
Am un „prieten”, extrem de inteligent, care procedează exact aşa. Mai întâi da şi apoi ia înzecit. Dacă-i reproşezi ceva, pune aceeaşi placă: „Ţii minte când ai avut nevoie şi te-am ajutat ?”.
În acest moment, intra în scena proverbul doi, prietenia omui deştept.
La urma urmei, nimeni nu e prost. Nici măcar cel mai bun prieten. Prietenia se bazează pe reciprocitate doar.

O relaţie de prietenie e asemeni unui joc de tenis cu parteneri egali. Şi nimeni nu se supără că nu câştigă.

V-aţi întrebat vreodată, de câte ori aţi greşit ? Nu cumva voi greşiţi faţă de adevăraţii prieteni ? Oameni buni în esenţă, pe care îi ignoraţi cu bună ştiinţă şi pe care îi băgaţi la grămadă cu ceilalţi, pentru că nu ştiţi să-i deosebiţi ?
Încercaţi să vă amintiţi, au apărut în viaţa voastră oameni care v-au dăruit din suflet, fără să ceară la schimb ? De câte ori v-aţi pripit când aţi judecat pe cineva, uneori pentru motive neînsemnate ?
Interesant, nu ?
Vă garantez că au fost, dar nu v-aţi dat seama.

Invidia

De ce unii oameni sunt invidioşi ?
„Ia uite la asta ce şi-a luat ! Al dr…”. O privire ascunsă sau aruncată peste umăr. Nişte ochi mijiţi, un zâmbet ce-ar îngheţa şi azotul, şi cuvintele…
Of, cuvintele, şoptite în palma sa nu audă respectivul, eventual la telefon. Da, mare lucru şi invenţia comunicării neconvenţionale – netul şi telefonul ! Aşa poţi să bârfeşti şi să înjuri fără teamă de a fi auzit de cine nu trebuie.
Şi apoi întâlnirea fata în faţă. Un zâmbet larg, fals de sincer, ochii larg deschişi şi sprâncene uşor încruntate admirativ. Aceasta este fata invidiosului.
Cel mai sigur indiciu prin care deosebim un invidios este lipsa motivului. Nu are de ce ! Nu este implicat deloc, nu pierde şi nici nu câştiga şi prin urmare, nu are motiv să invideze pe cineva. Nu însemna că dacă ar avea, invidia sa ar fi justificată. Nicidecum, există alte căi prin care cineva îşi poate manifesta nemulţumirea, adică pe faţă.
Şi cel mai interesant este că invidiosul nu-şi dă seama că nu are motiv. E pur şi simplu o pornire lăuntrică, răutate pură. Pardon, prostie, că răutatea e un derivat al acesteia. „De ce ăla să aibă, şi eu nu ?”. „Aha, precis a furat sau a câştigat pe nemerit !”.
Apoi, dacă întâmplător cel invidiat pierde ce are, brusc, apare o explozie de simpatie. „Vai, ce rău îmi pare !”. În aparenţă doar, pentru că în spate, invidiosul se bucură. E bucuria pentru necazul celuilalt. „Al dr.., să se înveţe minte !”.
Şi încep să zbârnâie telefoanele: „Ai văzut dragă, ce-a păţit X ? Las’ că aşa-i trebuie !”.
Pentru invidios faptul că cineva are mai mult decât el, acesta devine brusc duşmanul său de moarte. Nu are nicio legătură cu moralitatea, echitatea, poate respectivul a câştigat pe merit. Nu, argumentele sunt irelevante. Important este că respectivul are şi el nu !
Ia gândiţi-vă, când aţi întâlnit ultima dată un invidios ? Nu vă uitaţi la ceas sau în oglindă ! Smile ! Cei de faţă nu se pun.
Mi-a plăcut întotdeauna să invidiez pe cineva mai inteligent, mai deştept decât mine. Mai corect, nu e vorba de acea invidie peiorativa, ci mai degrabă apreciativa, amestecată cu admiraţia. Şi în sine îmi spun: „De ce el poate şi eu nu ?”.
Cred că invidia e o pornire lăuntrică. Aşa mi-am dat seama, că nu înţelegeam fenomenul. Este în firea omului să invidieze. Serios ! E ceva ce nu se învaţă. E vorba de eternul conflict între „a avea şi a nu avea, a fi sau a nu fi”. Şi ceva foarte specific prostiei omeneşti, dacă eu nu am, nici celălalt nu trebuie să aibe.
N-am înţeles încă, de ce cineva vrea lucrul altuia ? Serios, dacă acela a muncit, a furat sau cine ştie ce a făcut să obţină un lucru, e treaba lui, nu ? Invidia poate fi înlocuită simplu cu admiraţia. Nu credeţi că este mai onest ?
Invidia face parte din noi şi o remarcăm în fiecare clipă. Este ceva firesc. Ce putem face să nu devină obsesie ? O putem domina sau transforma în motivaţie personală şi în final, s-o ambalăm frumos în respect pentru celălalt sau pur şi simplu în indiferenţă.

Manipularea

Aproape tot ce se întâmplă în jurul nostru se bazează pe manipulare. Prăjitură pe care o savuram, copilul care ne cere o ciocolată, prietenul care ne invită la grătar, fratele care vrea să pună mâna pe moştenire, televiziunile în căutarea senzaţionalului, reclamă, precupeţul care ne rotunjeşte preţul la roşii, şeful care ne joacă cum vrea el, iubita care îşi face planuri de viitor, revoluţia din ’89, floarea care ademeneşte albină, căţelul care se gudura etc.

Manipularea este de două feluri: pozitivă şi negativă. Ea presupune două părţi şi o relaţie între ele – spirituală, afectivă sau materială.

A manipula însemna a determina (influenţa) un eveniment, prin mijloace mai mult sau mai puţin evidente. Sensul în care evenimentul este influenţat face deosebirea între manipularea pozitivă şi cea negativă. Manipularea se bazează aproape întotdeauna pe punctele slabe ale celui manipulat.

Manipularea pozitivă însemna că ambele părţi au de câştigat, în mod echitabil. Iar în cea negativă, câştiga numai o parte.

Manipulare pozitivă = a oferi; manipularea negativă = a fura.

Spunem că manipularea este individuală, când schimbul de informaţii are loc între doi indivizi sau între mediu şi individ. Şi colectivă, când un individ sau o organizaţie, transmite informaţie unui grup extins (media/serviciile secrete).

De ce se recurge la manipulare ?

În cazul manipulării negative, manipulatorul ştie precis că cel manipulat nu doreşte să-i ofere ceea ce are el nevoie. Sau îl oferă, dar la un preţ mult prea mare.

În cazul celei pozitive, manipulatorul transmite informaţia în mod altruist, sau oferă benevol un preţ mai mare decât cel cerut.

Există şi cazul în care serviciile secrete sunt implicate în manipulări colective pozitive, pentru a determina un anumit curs al evenimentelor. Vezi Egiptul recent.

Deznodământul manipulării poate fi acceptarea sau refuzul. Acceptarea apare când cel manipulat accepta jocul, conştient – sperând că „îi iese şi lui ceva de aici”. Sau inconştient – şi atunci manipulare este reuşită. În cazul grupurilor şi maselor sociale, refuzul poate degenera în manifestaţii de stradă.

Manipularea se poate servi de o altă manipulare. Uneori, serviciile secrete apelează la strategii de manipulare multiple, bazându-se pe incapacitatea subiectului de a cuprinde întregul spectru al evenimentelor. Sau chiar dacă reuşeşte, timpul de reacţie este suficent de mare, pentru a mai putea influenţa evenimentul.

Cum acţionează un manipulator ? În două faze: prima: aduna informaţii, cauta breşe în personalitatea individului; a doua: construieşte şi dezvolta strategia prin care îşi atinge scopul.

Automanipularea. Plimbaţi-vă pe aleile unui parc într-o dimineaţă de primăvară, sau savuraţi o prăjitură.

Cum anihilezi un manipulator ? Simplu, îi rezişti cât poţi de mult. În cele din urmă va ceda, se va demasca sau îşi va pierde interesul. Una din cele mai subtile metode este să-i accepţi jocul, să-i dai impresia că eşti slab. Atunci va comite greşeli. Apoi întorci manipularea, şi din manipulator devine manipulat.

Când greşeşte un manipulator ?

Un manipulator greşeşte atunci când nu-şi evaluează corect subiectul. Unii din cei mai prosti manipulatori pe care i-am întâlnit, nu ţin aproape deloc seama de subiect şi îl subevaluează. Am întâlnit şi manipulatori extraordinari. Ei acţionează mai ales afectiv şi cu greu, după mult timp, reuşeşti să descoperi adevăratul scop. Sau scopul este suficent de lax. Se trădează atunci când „apăsă pe pedală de acceleraţie”.

Unul din aspectele interesante ale manipulării este „timpul”. Timpul joacă un rol extrem de important. În funcţie de el se aloca resurse, se gândesc strategii, începând cu „cât de repede vreau să obţin” şi terminând cu: „subiectul e prea valoros să mă pripesc”.

De multe ori, manipularea poate fi interpretată greşit. Ştim bine că doi oameni nu sunt egali, mai ales intelectual, receptiv, aperceptiv. Evident, unul din ei nu recepţionează semnalele, verbale sau vizuale, transmise de celălalt. Sau dacă le recepţionează, le interpretează eronat.

Ei bine, se întâmplă că cineva cu bune intenţii, realizând că un mod de comunicare direct poate fi respins, abordează o strategie evazivă, adică de manipulare. Uneori reuşeşte, alteori manipulatul îşi dă seama şi reacţionează în mod violent, întorcându-se împotriva manipulatorului.

Din experienţă, am observat că cele mai multe manipulări se întorc, mai devreme sau mai târziu, împotriva manipulatorului. Am un fost „prieten”, care a tot manipulat, până l-au părăsit toţi prietenii. Din ce cauză se întâmplă ? Cei care manipulează doresc să obţină totul, adică profit 100 %.

Un sfat, dacă vreţi să obţineţi o manipulare de succes, încercaţi să vă mulţumiţi cu un profit mic. Şi mai ales, nu vă subestimaţi adversarul.

„Nimeni nu-mi poate face rău, fără să-i dau voie” Mahatma Gandhi.

Exemple de manipulare:

O poezie, un cântec. Autorul încerca să transmită un mesaj. Uneori scopul poate fi altruist, cum e cazul poeţilor universali – o revoltă împotriva degradării sau un manifest la adresa valorilor universale.

Iubirea este o manipulare emoţională pozitivă, pentru că ambii parteneri au de câştigat. Problemele apar când în spatele iubirii se ascunde un alt gen de manipulare, de cele mai multe ori un interes material.

Un copil poate manipula. De ce ? Pentru că mijloacele şi cunoştinţele lui sunt limitate şi nu poate „cere” de la egal la egal.

Cel mai des, manipularea se întâlneşte în afaceri, scopul fiind cel financiar. Pe acest tărâm se dau bătălii crâncene, pornind cu spionajul, construirea de strategii, până la clauze contractuale, abil strecurate.

Manipularea este că jocul la offside din fotbal. Poţi marca gol sau lua cartonaş.

Subiectul este extrem de amplu şi am să-l dezvolt cu altă ocazie.

Între timp, succes !

Cuvinte Care Dor

Dumnezeu ne-a dat cuvântul…

Dumnezeu când ne-a ridicat în două picioare, pe lângă inteligenta, ne-a mai dat un lucru: Cuvântul.

Cuvântul reprezintă cel mai cuprinzător mod de comunicare al gândurilor. Animalele au alte moduri mai subtile, cum ar fi: gestica, chimia, cromatica, curenţii EM, vibraţiile etc. Cândva am scris un material amplu despre comunicarea în regnul animal.
Prin urmare, omul este posesorul celui mai performant mijloc natural de comunicare. Performant nu prin fenomenul fizic, ci prin puterea lui. E vorba de condensarea unui volum maxim de informaţie într-un pachet de unde sonore cu o anumită frecvenţă, amplitudine, bla, bla… Un mod mult mai eficient este telepatia, dar despre aceasta vom vorbi peste o sută de ani. Dar să lăsăm ştiinţa şi să ne concentrăm asupra eticii cuvântului.

De mic copil mi-a plăcut să citesc şi să înţeleg însemnătatea cuvântului scris. Adică, dacă era scris, era musai să fie ! În cărţile lui Fenimore Cooper sau ale lui Carl May am descoperit puterea cuvântului. Nu râdeţi, din cărţile lor am învăţat că, după părerea mea, primul lucru important pe Pământ este echivalentă între cuvânt, adevăr şi caracter. Pe înţelesul tuturor, dacă spui cuiva că e bou, apoi e musai că acela să te creadă. Bine, că pe urmă respectivul pune mâna pe par şi-ţi dă în cap, e partea nespusă a poveştii. Apoi am mai crescut, am mai adunat ceva cucuie şi am descoperit că al doilea lucru important este să fiu atent ce, cum, unde şi cu cine vorbesc.

Stau şi mă minunez, mă uit în jur şi observ cu ce uşurinţă rostesc unii cuvintele. Vorba lu’ Tamango: „Ce, îi doare gura ?”. Ţineţi minte proverbul cu prostul care aruncă o piatră într-o baltă şi apoi o sută de deştepţi se chinuie s-o scoată ? Ei bine, aşa e şi cu cuvântul. Cei care îl rostesc cu uşurinţă, de regulă, nu au capacitatea de a prevedea şi consecinţele. Nu exclud ca e posibil, firesc, omenesc, să şi greşeşti. Sunt supărat doar pe cei care greşesc tot timpul şi şi-au făcut o pasiune din asta.
Haideţi să vă dau câteva exemple.

Pe vremea când nu se inventase telefonul mobil, mi s-a întâmplat să stabilesc cu cineva o întâlnire pentru a doua zi. Ajung la ora fixată şi aştept. Aştept 10 min, 30, o oră, îmi fac gânduri, de ce nu vine, o fi păţit ceva, nu se poate să… şi altele. Până la urma plec să dau un telefon. Şi cu surprindere, vocea de la celalat capăt îmi spune că nu s-a sculat, nu i-a sunat ceasul şi alte scuze.
Cunosc pe cineva, pe care am învăţat să nu mă bazez niciodată. Indiferent ce şi cum, fie că e vorba de o întâlnire sau un business, în proporţie de 90% personajul nu-şi respecta cuvântul.
Tot el, în momentul în care îl împrumut cu bani, se jura că mi-i va înapoia peste o săptămână. Şi apoi trebuie să-i aduc sfios aminte.
Un proverb spune: „Prietenul şi banul sunt ca uleiul şi apă”. Şi mare adevăr e !

Din pricina banilor m-am certat cu cel mai bun prieten. L-am împrumutat cu bani şi bineînţeles că a uitat să mi-i înapoieze. La mijloc tot un cuvânt a fost. Ba nu, mai multe. Nu pot să sufăr oamenii care vând pielea iepurelui nenăscut din pădurea care va răsări după ce-o să plouă. Aşa şi prietenul respectiv. Când l-am împrumutat, s-a jurat c-o să-mi dea banii înapoi, după ce sigur o să încaseze banii din nu ştiu ce tranzacţie. Şi duşi au fost. De atunci am rămas prieteni de telefon.

De fire, educaţie şi ce mai vreţi voi, sunt bucovinean de sub munte. E şi o zicală: bucovinenii sunt scumpi la vorbă şi aprigi la fapta. Probabil că e de vină peisajul. La şes, când stabileşti o întâlnire cu badea Ion sub nucul din deal, şi nu vine, faci repede drumul îndărăt.
Ei bine, la munte e mai greu. Acolo dacă îi spui lu nea’ Ciungu (am o poveste şi cu el), că la ora 7.00 eşti în creastă, apoi omu’ se scoală la tri noaptea şi ia nămetul în piept preţ de patru ceasuri. Şi dacă nu vine, apoi ştii că precis, ori a dat ursu’ peste el, ori o căzut în vreo prăpastie. Aşa e legea pe-acolo.

Să vă spun şi povestea. Nea’ Ciungu, nu ştiu dacă mai trăieşte, că-s mulţi ani de-atunci, pe vremea când trăgeam la o cabană în munte unde el era paznic, vine într-o zi şi-mi spune oful. Cică cu două zile înainte veniseră nişte ştabi de la Bucureşti, s-au cazat şi apoi unul mai răsărit l-a rugat pe Ciungu să-i facă un foc mare pentru grătar, promitanu-i şi lui o friptură şi două beri. Omul corect s-a apucat de treabă. A tăiat un pom şi a făcut focul. Şi apoi, cu bun simţ, s-a retras, aşteptându-şi răsplată pentru osteneala. Şi răsplata n-a mai venit. Nici el nu s-a dus s-o ceară, că nu era frumos, şi a înghiţit în sec, rumegându-şi liniştit supărarea.

Ce uşor rostesc unii cuvinte fără să gândească.

Într-o postare anterioară, referindu-mă la comportamentul celor din jur, am spus: „Am nevoie, întind mâna şi mă servesc ! Cât costă, sau cât sunt dispus să plătesc pentru lucrul de care am nevoie, mă interesează mai puţin !”. Aşa şi cu cei care rostesc cuvinte fără să gândească prea mult.
Am auzit multe replici de genul: „Mi-a promis şi a uitat !”. Cei, sau cele care le rostesc au impresia că respectivii sunt brusc loviţi de amnezie. Greşit ! Nu de amnezie, ci de razgandeala.
Da, razgandeala e sport naţional. Mulţi rostesc cuvinte, fără să calculeze şi greutatea lor. Promit marea cu sarea, şi apoi când realizează că vine vremea scadentei, se răzgândesc. „Ce dacă I-am promis ? Las’ că văd eu ce fac !” sau „I-am spus că îi dau 50%. Şi aşa nu face nimic, ia să-l păcălesc şi să nu-i mai dau !”. Se fac că uită sau renegociază contractul.
Aţi uitat că… cuvântul poate să fie şi scris ? Dar de semnătura aţi auzit ? Sunt convins că da, mai ales de cea pusă pe contracte de credit la bănci. Smile !
Abia aştept ziua în care orice înţelegere, de la zugravul care îţi zugrăveşte apartamentul, la orice business care presupune un termen de predare ferm, se va parafa, negru pe alb. Şi dacă nu respecta, să plătească !
Sau cel mai bine, cu acreditiv bancar. M-am săturat de eternul: „Haide şefu’ că ne înţelegem noi !”.

Tot cuvânt e şi declaraţia pe care ţi-o face un prieten, pe care-l credeai bun: „Nesimţitule, hoţule, parşivule !”. Da, prieten căruia i-ai fost casa, masă, pat şi bun povăţuitor când era la nevoie.
Dacă nu reacţionezi, tot acel prieten vine pe urmă şi îşi cere scuze. Te uiţi la el cu îngăduinţa îl mângâi încet pe creştet şi cu greu te abţii să nu-i tragi un şut în fund. Smile !

Cele mai grele cuvinte sunt cele care stârnesc războaie. Aici chiar că proverbul cu balta se potriveşte cel mai bine.
Cu toţii l-am ascultat pe Băsescu în parlament. Destul de subtil, a rostit nişte fraze extrem de sensibile: „Vom face tot posibilul, vom lua măsuri să apărăm cetăţenii romani. Vom urmări în instanţele internaţionale pe cei vinovaţi de genocid”. Cred că Voronin e deja cu mâna pe butonul roşu.
Ce-aţi zice dacă tatucu’ Putin ne-ar lua în serios, s-ar supăra, ar face pipi pe instante, şi ar ordona o aplicaţie pentru armata 14 staţionată în Transnistria. O aplicaţie militară de câţiva zeci de km până la Chişinău. Apoi mai marii din România, din simpatie pentru romanii de dincolo, ar declara mobilizare generală. Continui ? Nu cred că are sens, pentru că am văzut ce-au păţit georgienii anul trecut. Era o o ipoteză. Sunt convins că prea-iubitul nostru preşedinte s-a consultat înainte cu Putin, Iuscenko, Scheffer, Barroso şi alţii.
Vedeţi unde poate duce un cuvânt spus când nu trebuie, într-un anumit context sensibil ?

Cele mai dureroase sunt cuvintele care rănesc sufletul.

Aseară m-am uitat la un film, în care el şi ea, după ce s-au pupat, s-au luat la bătaie. Apoi bătaia s-a sfârşit cu o teribilă partidă de sex. Fascinant, nu ?
Şi mi-am adus aminte, cât de des am văzut scena respectivă şi n-am reuşit niciodată s-o înţeleg. Chiar, ce-ar fi de înţeles ? Smile !
Păi să vă zic ce nu înţeleg. Ajungi să cunoşti pe cineva, să iubeşti, să-ţi pui sufletul în palmă, şi nu zile, ci ani. Şi apoi, într-o zi, când crezi că nimic nu te mai poate surprinde, te trezeşti cu: „Nemernicule, am ştiut eu că… Precis ai vrut să… Acum înţeleg de ce ! Să nu te mai văd niciodată ! M-ai amăgit, m-ai minţit, ţi-ai bătut joc de mine !”.
Rămâi pur şi simplu cu gura căscată. Omul căruia i-ai dăruit ce aveai mai bun, pentru care ai suferit de foame când în oală mai era o singură porţie, omul pe care l-ai iubit şi pentru care ţi-ai pus viaţa pe locul doi, acel om te face nesuferit şi şterge cu tine pe jos ? Şi ce e mai presus, acel om ţi-a jurat iubire.
Rămâi stupefiat şi nu înţelegi de ce. Apoi realizezi că tot ce ai făcut atâţia ani, a fost în zadar. Nu pentru că ai fi aşteptat ceva la schimb, ci pentru că toate faptele tale nu au însemnat pentru el nimic.

Ce uşor rostesc unii cuvintele, mai ales când vor să ascundă adevărul.

Cel mai amuzant e în business. Te sună într-o zi un amic, să-i faci urgent o lucrare. Normal că laşi baltă totul, că doar te-a rugat, şi dai zor să-i termini treaba. Basca, dacă rugămintea vine în ajun de weekend, ţi-ai ratat distracţia. Apoi luni, marţi, îţi suni amicu’ şi îi comunici voios că ai terminat, şi că îi trimiţi lucrarea pe mail. Cu mulţumirea că l-ai ajutat şi convingerea că te va suna, şi-ţi va mulţumi în vreun fel, aştepţi. Şi aştepţi… Şi după o vreme, suni şi întrebi, ce s-a întâmplat, ce a rezolvat etc. Şi amicu’, cu o dezinvoltură juvenilă îţi spune: „A, nu te-am mai sunat că am avut treabă. Cu lucrarea respectivă, am vrut să te anunţ atunci imediat, să nu te mai apuci de ea, că nu mai e nevoie, dar am uitat. Scuze !”. Îţi vine să te urci pe pereţi, să-l înjuri, dar te abţii şi îi spui politicos: „Cu plăcere, şi altădată !”.

Condiția Socială A Omului Modest

Cu ceva vreme în urmă, am cunoscut pe cineva care, peste noapte, a câştigat o sumă mare de bani.
La momentul respectiv, persoană trăia modest, de azi pe mâine, dintr-un salariu de muncitor.
Mi-am zis atunci: „Gata, a pus-o ! Numai din dobânda ar putea trăi fericit, şi el şi urmaşii lui, fără să mişte un deget.”.
Ei bine, m-am înşelat !

Zilele trecute m-am întâlnit cu personajul, şi nu m-am putut abţine să nu-l întreb ce a făcut cu banii ? S-a uitat la mine cu o privire ce semnifică „mintea romanului cea de pe urmă”, şi mi-a spus: „Lucian, am intrat în bani, ca găina în grămada de porumb !”.
A început să-mi povestească cum a cheltuit cea mai mare parte. Cum şi-a amenajat apartamentul, cum şi-a cumpărat fel şi fel de scumpeturi, cum a fost în vacanţă în… cum şi-a făcut o grămadă de prieteni, pe care, bineînţeles, i-a împrumutat cu bani, şi fel şi fel de împliniri demult visate.
După ce vreo doi ani s-a lăfăit ca un nabab, s-a trezit într-o bună zi că s-au terminat finanţele. Şi s-a întors la muncă, la vechea slujbă de truditor cu cârcă. Adică la starea lui de echilibru firească.

Aceeaşi poveste am auzit-o de multe ori, încât am ajuns la concluzia că omul sărac e făcut să rămână sărac. Mulţi ajunşi în situaţia asta rostesc cu ochii spre cer: „Asta e !”. Cu greu mă abţin să nu bag şi prostia în ecuaţie.

Sunt destui cei care au vândut terenuri, mai ales în jurul Bucureştiului, unde preţurile au fost mari, şi apoi au început să imprasite banii în cele patru zări cu dezinvoltură unori nababi. Nu mai vorbesc de cei care în ultimii douăzeci de ani au dat de gustul banului obţinut uşor – vezi credite, tepe şi alte inginerii, şi apoi au început să-l cheltuie, cu nepăsare pentru ziua de mâine.

Aceasta este condiţia socială a omului modest.
Se sperie. Dintr-odată se trezeşte că i-a pus Dumnezeu mana în cap şi se zăpăceşte. Pur şi simplu nu ştie ce să facă cu banii şi începe să-i împrăştie pe lucruri de nimic. Pentru el sunt lucruri pe care şi le-a dorit toată viaţa. Cheltuieşte cu disperarea însetatului care a dat peste un pahar cu apă.
Pentru omul modest, bogăţia e un accident. Ceva nefiresc condiţiei sale fireşti, o stare de instabilitate. Şi tot ce face pe urmă, este să revină la starea anterioară, cu care este obişnuit.

Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie.

„Pentru aceia, iubitu meu, suntem datori şi ni se cade să ne ferim de toate pizmele, de toate răutăţile; ca să ştii, cu adevărat tot omul, măcar bogat, măcar sărac, măcar înţelept, măcar neştiut, orice va samana, aceia va şi seceră, şi cine cum îşi va lega sarcina, aşa o va şi duce. Că tot omul din lucrurile sale se va îndrepta, aşa din lucrurile sale se va osândi. De-aceia fii cu mare bucurie la lucrurile lumii şi socoteşte la cele ce vor să fie, nu numai în pohtele trupului, ci şi în cele ale nevoiaşului suflet, topit de căldura pământului, de cele ce răsar şi cresc din el, pentru tine.”

Unde s-a dus învăţătura ăstui neam ? Unde-s bunii şi străbunii noştri, cu ale lor poveţe ?

Războiul Sexelor

RĂZBOIUL SEXELOR…

De ce bărbaţii sunt nemernici ?

Aud de multe ori o expresie: „S-a schimbat ! La început nu era aşa…”

Greşit ! E doar o impresie. Impresie datorată necunoaşterii, sau cunoaşterii insuficienţe a partenerului. În general, ontotologic, fenomenologic, amplitudinea unui fenomen este direct proporţională cu durata lui. Un bărbat format, educat 20 de ani într-un anumit mediu, nu se poate schimba în 2 ani. A, că multe din trăsături nu ies la iveală, că într-o relaţie apar situaţii în care el îşi dezvăluie adevăratul caracter, da, este perfect adevărat.

De ce multe relaţii ajung în impas ? De ce femeile rostesc prea des: „Ce nemernic e !” ? Cum poate un bărbat care a iubit, capabil să-şi dea viaţa pentru femeia visurilor lui (să nu râdeţi, că n-am inventat eu Poveştile Nemuritoare), să devină insuportabil, nemernic ? Ce se întâmplă ? Nu vi se pare ciudat că unui om căruia ieri i-ai pus eticheta de „cel mai bun”, azi o schimbi în „cel mai rău” ? Cum se face că de multe ori ne este mai uşor să privim în grădina celuilalt, în timp ce într-a noastră buruienile sunt cât casa ?
Şi-apoi, din câte ştiu eu, a iubi înseamnă a proteja, a ajuta, a nu face rău. Cum poate un bărbat care pretinde că iubeşte, să accepte că, prin comportamentul său, îşi face iubită să sufere ? Este sau nu iubire ? Şi dacă nu, ce este ? Şi ce ar trebui să facă pentru a remedia situaţia ?
O grămadă de întrebări, la care am să răspund în postările ulterioare.

În postarea anterioară am spus că omul are două vieţi: înainte şi după… vezi aici am să mă refer în continuare la bărbat. La femeie, am s-o fac cu altă ocazie.
Bărbatul vine din familie cu un bagaj de cunoştinţe, compus din: experienţe, informaţii citite sau văzute şi prejudecăţi.

De la tata el învaţa fie prin viu grai, fie prin exemplu, că femeia e proastă, că e bună de cratiţa, că datoria ei e să…, că bărbatul e stăpânul şi trebuie tolerat şi niciodată contrazis. Aveţi idee câţi „tati”, deşi evoluaţi financiar şi intelectual, la capitolul „relaţia cu femeia” sunt la nivel de clasa primară ?
Am asistat de multe ori la întruniri, mai mult sau mai puţin protocolare, şedinţe desfăşurate în birouri cu multă sticlă, care în final, după ce plecau femeile (în cazul fericit), se destindeau în discuţii de genul: „Ce-ţi mai face bă’ nevasta ? O mai fu… ? Ai văzut-o pe Florica ce ţâţe are ? Ai fu… Ce bună de p… e ! Ce faci bă’ diseară ? Vii la un şpriţ, sau te duci la amantă ?”, apoi vin sfaturile de la colegii mai bătrâni şi cu experienţă: „Ascultă bă’ la mine: femeia tre’ s-o fu… bine, altfel pleacă. A mea, după ce mi-a zis că pleacă la mă-sa, i-am fu… două peste ochi, şi şi-a băgat minţile în cap”. Apoi discuţiile se încheie în hohote de râs, cu multe subînţelesuri şi aluzii la secretara care tocmai adusese cafelele… „Auzi bă’ Ioane, o vrei ? E bună de pu… ! Am fu… Ţi-o dau şi ţie !”

De cele mai multe ori asemenea discuţii au ca scop iniţierea celor tineri cu mai puţină experienţă şi minte în tainele vieţii conjugale. Iar aceştia, să nu rămână mai prejos, să se alinieze şi ei „adevăraţilor” bărbaţi, îşi iau cu sârguinţă notiţe. Acest ritual e vechi de când lumea, de la ţăranul de pe tractor, la ministrul din Piaţa Victoriei. La unii se limitează la vorbe, dar din păcate cei mai mulţi îl aplică. Mi-aduc aminte de un amic, patron la o companie cu multe zerouri în Euro, care tocmai aflase că nevastă-sa e însărcinată. Zâmbind mi-a spus: „Pe femeie tre’ s-o fu… şi să-i dai o ocupaţie, altfel pune întrebări”…
O să zâmbiţi, dar ştiţi câte femei consideră acest gen de comportament absolut normal ? Multe, foarte multe. Apoi într-o zi, văd că „se întâmplă” şi strigă: „Au !”… Şi se miră apoi de ce sunt tratate ca nişte curve. Ele permit asta, încurajând asemenea atitudine. O fac poate pentru că le place să li se dea atenţie.
Ştiaţi că bărbatul manierat, cu viziuni mai elegante, este izolat de colectiv şi catalogat drept „fraier” ?

Dar să revin la copil, la băiatul care vede în părinte idolul său.

V-aţi întrebat vreodată câţi „tati” îşi iau băieţii deoparte şi îi învaţa că femeia este sensibilă şi trebuie ocrotita, că datoria ei nu este să spele toată viaţa chiloţi, că trebuie să te porţi frumos şi să n-o jigneşti, să îi faci cadouri nu numai în zile festive, că trebuie ajutată cu treburile casnice, de la curăţenie, la făcut piaţă, că trebuie s-o sprijini să evolueze profesional, că pentru a fi în stare să-ţi ofere clipe de tandreţe, trebuie să îi laşi timp să se ocupe de ea şi nu s-o laşi să se ocupe ea de tot şi altele asemeni. Adică într-un cuvânt, s-o iubeşti, şi nu s-o tratezi ca pe un obiect producător de palcere. Dacă reuşiţi să aflaţi vreunul, să-mi spuneţi şi mie. Smile ! Glumesc ! Sunt convins că sunt şi bărbaţi adevăraţi, aşa cum scrie la carte, şi care merită iubiţi. De ei am să amintesc în finalul eseului.
Însă cei mai mulţi bărbaţi preferă să nu se implice deloc în educaţia copiilor şi sub diferite pretexte cronofage, lasa femeii această sarcină. Şi cum băieţii se ataşează mai mult de taţi, ajung să se piardă pe drumul cunoaşterii şi să-şi caute reperele în alte părţi: şcoală, stradă, anturaj, de cele mai multe nu cele mai bune. Sau cum am ilustrat în exemplele anterioare, ajung la maturitate fără să cunoască mai nimic despre femeie. Nimeresc în colective că cel descris şi încep să „înveţe”.
Dacă privim în urmă, aceşti „tati”, la rândul lor, au fost privaţi de aceleaşi repere parentale. Ei nu se comportă altfel, decât aşa cum nu au fost învăţaţi, sau au învăţat de la alţii. Un defect perpetuu.

M-a impresionat mai demult, ceva văzut la televizor. Era un documentar despre producţia unui film porno. În scenariu era vorba de El, macho, super-muschi şi flegmatic, cum o surprinde pe Ea, super-gingasa, finuţa şi vulnerabilă. O apucă, o dezbrăcă şi aproape o violează. Apoi satisfăcut, ejaculează pe faţa ei, după care pleacă, lăsând-o în baltă dezamăgirii. Ha ha ha ! Superb scenariu, nu ?
În background era cu totul altceva. M-a uimit grija actorului faţă de ea, actriţă. O menaja continuu, aştepta ca ea să fie pregătită, şi apoi la sfârşit o sărută. În interviu, el a recunoscut că iubeşte femeile şi îi place să le ocrotească. Că e permanent atent, şi nu intra dacă ea nu se dilată, sau nu e suficient lubrifiată. Un adevărat bărbat.
Păcat că mulţi nu văd decât filmul. Smile !

Lacrimi De Copil

Un copil este ca o floare care se deschide numai când e soare. Un copil percepe realitatea altfel decât o facem noi. Un copil te iubeşte mai necondiţionat decât un adult, pentru că nu a învăţat încă să urască.

Să nu dezamăgim niciodată un copil.

Pentru cei mai mulţi, copiii sunt nişte simple bibelouri, pe care le ştergem de praf când ne aducem aminte. Ne obosesc cu insistenţă lor, mai întotdeauna sunt acolo unde nu ar trebui să fie, şi ne roagă să ne jucăm cu ei tocmai când ne uităm la o emisiune interesantă. Seara când moţăim într-un fotoliu, ne trezim cu mogâldeaţa lângă noi: „Tati, tati… te joci cu mine ?”, iar duminică încep să plângă, pentru că nu te duci cu ei în parc. Ce-or vedea fascinant la lemnele şi fiarele acelea scârţâitoare ?
În timp ce se dă în leagăn, mogâldeaţa te priveşte cum te scufunzi în gânduri, absent, aşezat pe o bancă. Copilul simte că nu eşti acolo cu el. Vrea să-i vorbeşti, să-l încurajezi, orice, numai să-i acorzi atenţie. Are nevoie de tine chiar şi atunci când îi răspunzi distant, repezit şi fără chef. El suferă în linste, fără să-ţi vorbească, pentru că el e mic şi tu eşti mare. Şi cei mari nu greşesc niciodată.

Văd în jur casnicii destrămate şi eterne dispute în procese de custodie. Ambii trag de bietul copil, de parcă ar fi de cauciuc. Iar copilul se uită, când la unul, când la celălalt, cu ochii în lacrimi. Îi vrea pe amândoi, dar pe el nu-l întreabă nimeni. Dacă foştii parteneri s-ar gândi măcar o clipă la „obiectul” disputei, şi mai puţin la propriile orgolii rănite, şi-ar da seama că fac o mare greşeală.
Sau, dacă am reuşi să ne dăm jos ochelarii fumurii ai maturităţii, lumea din jurul nostru s-ar vedea complet altfel.

Am un nepoţel de 6 ani pe nume Vadut. Cândva, un tâmpit a ţinut mai mult la penisul său, decât la bucuria de a privi zâmbetul unui copil, a plecat şi nu s-a mai uitat înapoi. Nu-l judec, fiecare îşi duce povara propriilor greşeli. Din păcate, mulţi ajung în situaţia asta, şi când începe să doară, se trezesc brusc din egoism şi vor să recupereze, să reclădească zidul pe care nu l-au construit niciodată. În acel moment îi vezi cum se transformă, cerşind milă celor din jur, şi ce este mai ingrat, o cerşesc propriilor copii. Prea târziu !
Prin vara anului trecut, m-a invitat un prieten pe la el. Tocmai se întorsese din Canada, de la nunta fiicei sale din prima căsătorie, şi îmi povestea cum a fost tratat cu indiferenţă. L-a luat de la aeroport, l-a cazat, dus mireasa la altar, iar la plecare, luat de la hotel şi suit în avion. Au petrecut puţine clipe împreună. Citez: „Oana m-a trata ca pe un străin. I-am cumpărat rochia de nuntă, cadou de mii de dolari şi pentru ce ? A avut nevoie de mine s-o duc la altar şi atât ? Şi la plecare, un sărut în fugă maşinii şi” pa ! „. Mai bine nu mă deranjăm !”. L-am ascultat şi nu am spus nimic.

Răni care nu se vindecă niciodată.

Mi-aduc aminte ce dor mi-era de tată, când lipsea cu săptămânile de acasă, nevoit să plece prin delegaţii. Şi apoi, când intră pe uşă, parcă întreg universul se oprea în loc şi exploda o novă. „A venit tata, a venit tata !!!”. O bucurie imensă se revarsa în casă. Un gol se umplea dintr-odată şi viaţa intra în normalitate. După ce o sărută pe mama, se spală şi se aşeză să-şi tragă sufletul. Mama îi punea masă. Începea apoi să-i povestească pe unde fusese, ce păţise, impresii şi altele de-ale lor. Şi noi, aşezaţi cuminţi în jurul, neîndrăznind să-i tulburăm, aşteptam nerăbdători să vedem ce ne-a adus. Nu avea importanţă ce. Avea o valiză veche de voiaj, cu fermoar. Şi acum îmi răsună în urechi zgomotul fermoarului şi amintirea surprizelor care ieşeau la iveală.
În urmă cu patru ani a plecat pentru totdeauna. Uneori mi se întâmplă să caut ceva prin casa părintească şi găsesc lucruri vechi, nimicuri, un patent, o şurubelniţă ruginită aruncată în dulapul cu scule. O iau în mână şi dintr-odată amintiri năvălesc peste mine, vremuri uitate, momentul în care m-a învăţat să repar o chiuvetă, să schimb o siguranţă şi altele. O lacrimă mi se prelinge pe obraz. O şterg cu dosul palmei şi apoi zâmbesc trist.

Vă propun un exerciţiu: priviţi un copil în timp ce se joacă pe covorul din sufragerie şi încercaţi să vă amintiţi ce simţeaţi când eraţi de vârsta lui. Să nu zâmbiţi, încercaţi doar ! Când veţi reuşi, vă veţi da seama ce simte un copil când îi refuzi invitaţia la joacă.
Am o grămadă de prieteni, cu familie şi copii. Am auzit de nenumărate ori următorul dialog:
– Tati, te joci cu mine ? Nu pot, că am treabă ! Şi micuţul se retrage trist în camera lui…
Azi aşa, mâine la fel, şi vezi cum copilul nu mai cere. Tu te bucuri că ai scăpat de-o grijă şi poţi să-ţi vezi de ale tale pe calculator, însă realitatea e alta. În sufletul celui mic se prăbuşeşte o lume, un ideal creeat în jurul personalităţii tale. El suferă în tăcere, căznindu-se cu greu să priceapă „de ce”, şi cu fiecare zi care trece, prăpastia se adânceşte.
Un copil nu te va trăda niciodată. Pentru el, indiferent ce ai făcut sau nu, vei rămâne tatăl lui. Poate nu o va recunoaşte pe faţă, însă în sufletul lui el te va iubi până la capăt.

Mi se intamlpla să mă plimb prin parc cu nepoţelul meu, să-l duc la muzeu, cu maşina şi altele frumoase pentru el şi banale pentru mine. Încercaţi să vă imaginaţi scena în care doi bărbaţi se ţin de mână, unul mare la 1.90 şi celălalt mic, la jumătate. Smile ! Îmi pune întrebări non-stop, cu o maturitate ce mă uimeşte, iar eu încerc să-i răspund pe înţelesul lui. Şi să fiu extrem de atent, să nu-i dau răspunsuri greşite. Mi s-a întâmplat s-o fac, şi atunci, parcă îl văd cum se opreşte şi abordează o postură de gânditor de Hamangia. E fenomenal !
Cel mai mult mă doare când plec. Aleargă la uşă în pijama, şi trist mă întreabă: „Unde pleci ? Când vii ? Te întorci până mă culc ?”. Îi zâmbesc şi îi spun că da. E musai să mă ţin de cuvânt nu ?
Într-o zi voi pleca pentru mai multă vreme. Sunt convins că mă va aşteaptă, oricât de departe voi ajunge.

Într-o altă zi m-am apucat să montez un dulap în bucătărie. Firesc, normal, Vladut pe sub masă în rumeguş. Maică-sa a sărit imediat: „Ieşi afară !”. „Stai, lasă-l în pace”, am zis, şi i-am dat de lucru. L-am tratat ca pe un om mare. L-am pus să înşurubeze, să adune scule, să mă ajute. Apoi l-am lăudat la toţi, că… „Dacă nu era el, nu terminăm dulapul”. Nu vă imaginaţi ce fericit a fost. Smile !

Copiii sunt asemeni unor flori firave, abia răsărite, care cresc în umbra altora mai mari. Au nevoie de zâmbetul nostru, de dragoste, la fel de mult cum avem noi de ei.

Să nu dezamăgiţi un copil, pentru că nu vă va uita niciodată !

Cugetări

Să simţi ce Meg 087.Jpgvrea cel de lângă tine, iubit, prieten, copil, fiinţă dragă, e o calitate pe care, de regulă, bărbaţii nu o au. Sunt şi femei, dar mai puţine. Nu e vorba de ghicit sau de stresul necomunicarii, ci de ceva frumos, ce vine, în egală măsură, din simţire şi cunoaştere.

Am greşit şi eu cândva, când „Lasă-mă în pace” am crezut că înseamnă exact cum se citeşte. Ei bine, m-am înşelat. Şi ca mine, foarte mulţi bărbaţi încă se înşeală. Necunoaşterea eternului feminin este o mare problemă pentru specia masculină.

Şi am mai descoperit ceva – secretul singurătăţii, în unul, doi, trei, nu contează câţi, sta tocmai în înţelegerea acestui etern şi în credinţa că semănăm unul cu celălalt.

Nimeni nu seamănă cu nimeni ! Iar esenţa fericirii este să „apuci” viaţa cum e şi s-o trăieşti clipă cu clipă.

Ştiţi când îţi dai seama că nu contează ? Când descoperi că oricât ai judeca şi prejudeca, descoperi că de fiecare dată este altfel.

Omul Frumos

De la o vreme, foarte mulţi prieteni, mai mult sau mai puţin virtuali, ca urmare a degradării umane pe care cu toţii o observăm în jur, şi-au exprimat dorinţa unei uniri în cuget, cu scopul de a schimba ceva în lumea în care trăim. Unii mi-au cerut să mă gândesc la o formă unitară, un fel de asociere, blog sau forum, alţii mi-au spus că n-ar fi rău să facem un partid. Hilar… Şi atunci, tot întorcând-o pe tote fetele, am găsit o soluţie. Ce-ar fi să ne unim blogurile, dar nu într-unul singur, ci în mai multe bloguri cu acelaşi conţinut. Ca să mă fac înţeles, am să aplelez puţin la algebră. Avem o sută de bloguri, cu conţinut divers, unele cu mai mult conţinut, altele cu mai puţin. Pe internet, respectiv pe google, puterea constă în trafic. Cu cât traficul este mai mare, cu atât blogul va fi mai căutat şi citit. Dar traficul depinde de cât de multă informaţie conţine un blog. O sută de bloguri însemna 1 + 1 + 1 +… + n. Dacă însă fiecare blog ar conţine informaţia tuturor blogurilor, atunci am avea n + n + n +… + n. Prin urmare, am să vă cer, tuturor celor care simţiţi şi vreţi să schimbaţi ceva, celor care văd blogul mai mult decât un jurnal personal, să ne unim. Să preluăm şi să dăm mai departe ! Să publicăm orice postare interesantă pe care o găsim pe celelalte bloguri – cele care şi-au exprimat adeziunea, bineînţeles specificând provenienţa. Aşa traficul va creşte mult mai repede, iar noi vom fi citiţi de cât mai mulţi oameni. Practic ne vom ajuta unii pe ceilalţi să ne creştem traficul. Şi în felul acesta vom reuşi să schimbăm ceva. Vă rog să nu priviţi propunera că pe ceva unilateral său personal. Google funcţionează după matematică, nu după sentimente. Nu contează că informaţia pe care o aveţi pe blog vă aparţine sau nu. Google aduna cuvintele şi promovează blogurile pe care le găseşte. Ce părere aveţi, încercăm ?

REGULI:

1. Cel care doreşte să preia o postare va cere acordul autorului. Odată obţinut, acesta va fi valabil pentru orice preluare ulterioară.
2. Cel care preia o postare trebuie să înştiinţeze autorul printr-un comentariu.
3. Cel care preia postarea este obligat să ataşeze linkul către blogul autorului.
4. Nu vor fi preluate postari cu inimioare şi floricele, sau despre gândurile intime ale autorului. Acestea au statutul de private.
5. Întrucât dezideratul nostru este să promovăm valorile, toţi cei care vor să devină membri, trebuie să stăpânească destul de bine gramatica limbii române.

Sunteţi de acord ?

Manifest Pentru Schimbare

De la o vreme, foarte mulţi prieteni, mai mult sau mai puţin virtuali, ca urmare a degradării umane pe care cu toţii o observăm în jur, şi-au exprimat dorinţa unei uniri în cuget, cu scopul de a schimba ceva în lumea în care trăim. Unii mi-au cerut să mă gândesc la o formă unitară, un fel de asociere, blog sau forum, alţii mi-au spus că n-ar fi rău să facem un partid. Hilar… Şi atunci, tot întorcând-o pe tote fetele, am găsit o soluţie. Ce-ar fi să ne unim blogurile, dar nu într-unul singur, ci în mai multe bloguri cu acelaşi conţinut. Ca să mă fac înţeles, am să aplelez puţin la algebră. Avem o sută de bloguri, cu conţinut divers, unele cu mai mult conţinut, altele cu mai puţin. Pe internet, respectiv pe google, puterea constă în trafic. Cu cât traficul este mai mare, cu atât blogul va fi mai căutat şi citit. Dar traficul depinde de cât de multă informaţie conţine un blog. O sută de bloguri însemna 1 + 1 + 1 +… + n. Dacă însă fiecare blog ar conţine informaţia tuturor blogurilor, atunci am avea n + n + n +… + n. Prin urmare, am să vă cer, tuturor celor care simţiţi şi vreţi să schimbaţi ceva, celor care văd blogul mai mult decât un jurnal personal, să ne unim. Să preluăm şi să dăm mai departe ! Să publicăm orice postare interesantă pe care o găsim pe celelalte bloguri – cele care şi-au exprimat adeziunea, bineînţeles specificând provenienţa. Aşa traficul va creşte mult mai repede, iar noi vom fi citiţi de cât mai mulţi oameni. Practic ne vom ajuta unii pe ceilalţi să ne creştem traficul. Şi în felul acesta vom reuşi să schimbăm ceva. Vă rog să nu priviţi propunera că pe ceva unilateral său personal. Google funcţionează după matematică, nu după sentimente. Nu contează că informaţia pe care o aveţi pe blog vă aparţine sau nu. Google aduna cuvintele şi promovează blogurile pe care le găseşte. Ce părere aveţi, încercăm ?

REGULI:

1. Cel care doreşte să preia o postare va cere acordul autorului. Odată obţinut, acesta va fi valabil pentru orice preluare ulterioară.
2. Cel care preia o postare trebuie să înştiinţeze autorul printr-un comentariu.
3. Cel care preia postarea este obligat să ataşeze linkul către blogul autorului.
4. Nu vor fi preluate postari cu inimioare şi floricele, sau despre gândurile intime ale autorului. Acestea au statutul de private.
5. Întrucât dezideratul nostru este să promovăm valorile, toţi cei care vor să devină membri, trebuie să stăpânească destul de bine gramatica limbii române.

Sunteţi de acord ?

Despre Cupluri și Relații

Unde se termină iubirea, şi când începe agonia ?
Multă vreme m-am întrebat, de ce oameni care s-au iubit, brusc, devin indezirabili ? De ce oameni, altădată două suflete într-unul, acum stau alături ca doi străini ? De ce viaţă în doi a devenit un chin ? Suplimentalitatea femeilor o povară ? De ce după despărţire, oamenii sunt mai nefericiţi că înainte ?
De ce este nevoie, pentru că o relaţie să funcţioneze ?

O grămadă de întrebări cu tot atâtea răspunsuri.

Dacă v-aş spune că secretul unei relaţii este misterul şi aventură, m-aţi crede ? Sau că eşecul sta în ardei umpluţi ?
Nu zâmbiţi !
Ia priviţi-vă în oglindă trecutului şi încercaţi să vă comparaţi cu cel/cea care aţi fost cândva.
Să vă ajut puţin.
Înainte, am să enunţ un aforism:

Femeile şi bărbaţii sunt de două feluri: vânători şi culegători. Viaţa şi relaţiile sunt un etern balans între cele două stări.

În zoologie este cunoscut un fenomen, numit metamorfoza. Un organism se transformă din vânător în culegător, apoi reia ciclul. Nici omul că fiinţă supusă legilor naturii, nu scapă de această metamorfoză. Ea se produce involuntar şi duce, cu timpul şi de cele mai multe ori, la conflicte.

Starea de vânător…

Este starea în care avem grijă de noi. Suntem atenţi ce mâncăm, cu ce ne îmbrăcăm, dacă se umflă muşchiul, dacă mirosim frumos, ne cultivăm vocabularul, glasul; starea reprezintă o goană nebună după o relativă perfecţiune. Scopul: atragerea cu orice preţ a partenerului său partenerei.
La cei tineri prospeţimea trupului este lăsată de natură, singura lor grijă fiind investiţia în cârpe, tablă şi o oarecare îmbogăţire a vocabularului.
Cei mai în vârstă au deja ceva în cap, însă natura, parizerul şi anii şi-au lăsat amprentă, într-o mai mare sau mai mică măsură.
La un moment dat, se întâmplă ! Vânătoarea ia sfârşit, iar vânătorul îşi adjudecă trofeul mult râvnit. Nu vă speriaţi, e reciproc.

Starea de culegător…

Acesta este momentul critic. Fără să vrea, îmbătaţi de succes, partenerii încep să se transforme în „culegători”.
Ca să încerc o metaforă,
Fluturii îşi pierd aripile, acum nefolositoare, şi se transformă în omizi leneşe, la care niciun alt fluture nu s-ar mai uita.

Sub puternica impresie că nimic nu-i mai poate despărţi, cuplul se adânceşte treptat în problemele cotidiene. Apăr copiii, griji suplimentare, rutină, gospodărie, munca la nouă casă, goană după mâncare şi bani. Cât timp flacăra sentimentului încă mai pâlpâie, nu-şi fac griji să schimbe fitilul.
Apar deformările anatomice, rezultat al traiului tihnit de „culegător”.
Dar schimbarea nu este dată numai de provocări, ci şi de atitudini, vocabular. „Te iubesc” devine din ce în ce mai rar rostit şi se transformă în: „Doar ştii că te iubesc !”. Un amănunt neesenţial.
Rutina zilnică se umple de verbe şi adverbe: „Fă aia, fă ailaltă ! Pune mâna şi schimbă-ţi chiloţii, că put ! Du-te la piaţă şi ia un kil de carne, să fac ardei umpluţi ! Ai luat copilul de la after-school ? Vezi că mâine trebuie să mergem la mama ! Da şi tu cu aspiratorul, că diseară vin Popeştii !”. O grămadă de „fă” şi „trebuie”, cuvinte şi expresii care au cu romantismul tot atât cât are o masă de Paşte cu o cină romantică.
Anii trec, şi fără să-şi dea seama, cei doi se transformă. El într-un respectabil domn cu burta, abia-prinsa de pantalonii căzuţi, iar ea, într-un apetisant ardei umplut.
Ce nu se schimbă, este aprecierea esteticului. Ea se uită cu o uşoară invidie la trupurile feline ce-şi ung provocator trupul cu creme, iar el visează la aceleaşi trupuri, dar neîndrăznind să deschidă ochii. E uşor să te înşeli şi să-ţi spui că arăţi bine, pentru că ochiul nu sesizează diferenţele imediate.

Apoi se întâmplă… ! Într-o zi ochii lui se preling încet de pe foaia cu cifre pe picioarele unei colaboratoare. O mică aluzie, un chicot discret, idila-i gata ! Urmează telefonul: „Dragă, azi întârzii puţin. Nu mă aştepta cu masă.”. Apoi delegaţia, SMS-ul de seară, şi răul s-a produs. Ea simte, cauta dovezi, apare şi prietena salvatoare şi a-tot-stiutoare cu eterna replică „Ţi-am spus eu: toţi bărbaţii sunt nemernici !”. Şi începe tangoul.
N-am să insist asupra deznodământului.

Iubirea are nevoie de romantism şi provocare, de mister şi senzualitate…

Să ne oprim puţin asupra motivului despărţirii, adică asupra „colaboratoarei”. Sau dacă vreţi, a amantei.
E o femeie la 30 de ani, singură, trecută printr-o relaţie, cu experienţă. Da, mare lucru am spus: cu experienţă. Şi care cunoaşte până la lacrimi preţul singuratii. Ea a fost în postura de victima, de culegător, de „ardei umplut”. A stat şi cugetat şi a luat măsuri. S-a transformat din nou în vânător. Se duce la sală, masaj, tratamente estetice, haine provocatoate, miros, vocabular şi atitudine. Scopul ? „Să pună mâna” pe mascul. Nu discut de moralitate sau criterii de selecţie, ci mă rezum doar la esenţa fenomenului.

Nici bărbatul vânător nu e mai prejos. Vezi „Tudor Chirilă – amantul ideal”.
Bărbatul vânător ştie că trebuie să pună mâna pe ea. Singura diferenţa este aceea că, în timp ce femeia îşi doreşte stabilitate, familie, el nu vrea decât să „i-o tragă”. E instinct primar. Pe urmă mai vede el… Smile ! În general, bărbaţii nu văd dincolo de nevoie. Pentru ei stabilitatea e ceva secundar, un fel de soluţie la o problemă care poate să apară sau nu. Dar acest aspect tine de educaţie şi nivel.
Vânătorul investeşte în imagine. Puţini investesc în profunzime, pentru că profunzimea trădează, de regulă, o intenţie onestă. Se duce la sală, schimba chiloţii o dată pe zi, dus – de două ori, maşină scumpă, ambient, vocabular şi atitudine. Chestia cu suptul burţii în oglindă şi trecutul mâinii prin păr devine ritual.

Ce e de făcut ?
Dacă nu aţi intuit soluţia, v-o mai spun o dată. Este extrem de important ca partenerii să nu uite să se îngrijească. Să se păstreze în parametrii iniţiali. Dar şi mai important, să nu lase fitilul dragostei să se stingă.
Am întâlnit odată un cuplu vesel. Deşi erau căsătoriţi de mulţi ani, se comportau că la început. Se pupau, se giugiuleau, îşi făceau avansuri, de parcă atunci se cunoscuseră. Atunci mi s-a părut ostentativ, nefiresc. Apoi am înţeles importanţa jocului. Ei nu făceau decât să menţină flacăra dragostei aprinsă. Şi se „vânau” constant. L-am întrebat pe el, ce-l atrage la ea, că nu arată chiar felină. A zâmbit cu subînţeles. Mi-a şoptit că nici nu are timp să-şi dea seama. Smile !
Această replică mi-a întărit încă o dată convingerea că mintea e mai presus de trup.

Unii oameni ajung să trăiască aceste transformări de câteva ori, alţii niciodată. Cei mai mulţi nu înţeleg niciodată de ce li se întâmplă. Aceştia din urmă, bărbaţi şi femei deopotrivă, după ce s-au despărţit, în loc să stea o tar’ şi să cujete, prefera să-şi îngroape şansă în ţărâna neputinţei. Şansa lor e să se transforme şi să redevină „vânători”.
Dar cel mai mult mă doare de cei care „mor” încet unul lângă celălalt.

Într-adevăr este vorba de „joc” şi chiar şi rutina inevitabilă poate avea culoare atrăgătoare transpusa în acest joc
Nu contest că îngrijirea este un aspect important, dar este ceva ce ţine de respectul de sine, nu atât de păstrarea partenerului… surprinzător, cei mai mulţi oameni din categoria „părăsiţi pentru ceva nou, pe care i-am cunoscut, fie că e vorba de femei sau de bărbaţi, nu aveau nici alura respectabilului domn cu burta, nici pe cea a apetisantului ardei umplut, ceea ce mă face să cred că aspectul fizic nu este un factor important în aceste rupturi…
În plus acei oameni transformaţi din neglijenţa încă mai atrag, doar că… în afară cuplului şi asta nu datorită fizicului ci pentru că nu se dau în lături de la efortul „jocului”
Aşa cum exemplificai, doamna din cuplul care te-a uimit nu arată ca o felină, dar stăpânea şi practică jocul
Problema e că cei mai mulţi oameni cunosc această soluţie… asta înseamnă că ar trebui s-o şi aplice, nu ?!
Ei bine, nu teoria, ci practică pune probleme. Asta pentru că e foarte greu de aplicat soluţia aceasta, deşi în final este şi spre binele personal, atunci când mulţi sunt egocentrişti, pesimişti, neîncrezători, blazaţi etc.
Mă opresc ca mai am puţin şi scriu o postare în comentariul ăsta.

Iubirea are nevoie de romantism şi provocare, de mister şi senzualitate. Perfect de acord ! Sunt de acord şi cu Rontziki că fizicul nu contează, mai ales după o anumită vârstă, ci psihicul, intelectul şi fitilul de care pomeneai, flacăra care ţine treze simţurile şi dragostea. Secretul e să fie descoperită această flacără. Uneori e de ajuns spontaneitatea, alteori doar gesturile mărunte devenite cod, când doar o simplă privire rezolva dilema. Să fie comuniunea celor două suflete ?

Iubirea moare când nu o intreti, puţini sunt cei aleşi să poată iubi necondiţionat, dar deja o dăm în alt fel de iubire.
Problemă mare e că, după ce se creează cuplul, se cunosc oamenii, văd că sunt o pereche, unii chiar se căsătoresc, unul sau amândoi participanţi la viaţă în doi, încep să creadă că dacă sunt împreună, gata, e al meu pe veci, e a mea pe veci. Şi atunci, intervine comoditatea şi nu se mai întreţine flacăra vie.Şi că orice foc, dacă nu bagi combustibil… se stinge !
Un alt lucru ar fi acela că tindem să „interpretăm” gesturile şi cuvintele celuilalt, sau nu spunem lucrurilor pe nume, atunci când ar trebui, şi între cei doi apare, la început nevăzută, o fisură care dacă nu e tratată la timp, se transformă într-o prăpastie.

Creierul credincioşilor este diferit de cel al ateilor

Am găsit pe Descoperă.ro o ipoteză interesantă:

Credinţa ajuta la blocarea anxietăţii şi la minimizarea stresului, conform studiului unor cercetători din cadrul Universităţii Toronto, care a dezvăluit diferenţele creierului la credincioşi şi necredincioşi.

Participanţii au trecut prin testul controlului cognitiv Stroop, care presupune ataşarea de cap a unor electrozi, în vederea măsurării activităţii creierului. În comparaţie cu necredincioşii, cei care au credinţă au arătat o activitate mai mică în zona cortexului anterior (ACC), o porţiune a creierului care induce modificarea comportamentului, prin semnalizarea momentelor în care atenţia şi controlul sunt necesare. Acest fenomen are loc de obicei ca urmare a unor evenimente care produc anxietate, cum ar fi de exemplu atunci când greşim. Cu cât este mai mare fervoarea religioasă, cu atât ACC-ul este mai mic, iar erorile mai puţine. Studiul arată că religia are un efect de calmare asupra credincioşilor, ceea ce îi face să fie mai puţin stresaţi în ceea ce priveşte înfruntarea necunoscutului sau a greşelilor.