Paranoia Este Mare

Am observat în ultimii ani un fenomen patologic extrem de interesant. DEXul spune aşa: PARANÓIA s.f. Nume generic pentru un grup de boli psihice cronice care se manifesta prin lipsa de logică în gândire, prin idei fixe, prin susceptibilitate, prin orgoliu exagerat, prin mânia persecuţiei, prin halucinaţii etc.

Am impresia, paranoică, că mulţi dintre semenii noştri suferă de această boală. Nu sunt psihiatru, însă cred că paranoia este strâns legată de: depresie, insatisfacţie, greutăţi cotidiene, eşecuri în viaţa personală şi incapacitatea unora de a le depăşi. Într-un cuvânt TEAMĂ. De aici până la a spune: „totul îmi este potrivnic sau toţi îmi sunt duşmani” e doar un pas mărunt.

Când nu ai experienţa şi viaţa te-a ţinut în puf, e mult mai uşor să-i bagi pe toţi în aceeaşi oală şi pe tine să te pui deasupra.

Paranoia da o oarecare sensibilitate în percepţia realului. Paranoicul vede o ameninţare în orice şi reacţionează. Uneori şi o expresie gen: „du-te puţin mai încolo !”, este interpretată ca un atentat la libertatea sa personală. Sau a bunului simţ, dar e alt capitol.În mai toate cazurile nici nu e nevoie de cuvinte. În mentalul sau se înfiripează instantaneu o mlultitudine de scenarii, toate cu final potrivnic, de genul: „Aha, lasa că ştiu eu ce vrei să faci cu adevărat ! Precis vrei să…”. De aici până la „Nenorocitule, vrei să mă omori !” mai e puţin. Alteori o simplă discuţie, cu argumente, în care unul din protagonisiti rămâne fără replică, poate fi percepută de acesta ca o agresiune şi remarcată astfel: „Nu se poate, tu ai dreptate tot timpul ! Vrei să te dai mare ? Nu vezi că toţi zic ca mine ?”.

Observăm că paranoicul nu are forţă să-şi susţină cauză şi cauta sprijin în mulţime. Simte că ceva nu este în regulă cu el. Cauta confirmarea că toţi sunt ca el, „normali”, şi „agresorul” este cel ciudat… altfel.

Sunt cazuri în care, pe un fond de labilitate psihică, paranoicul se poate izola de grup, şi dezvolta o strategie de apărare, nu prin contra-atac, ci prin eschivare şi fuga. În mintea lui, el îi considera pe ceilalţi agresori, însă nu luptă. Am întâlnit des replici de genul: „Oricum nu fac faţă. E mai tare decât mine ! Mai bine cedez eu.”. Nu e acceptare, ci eschivare. În mod sănătos, acceptarea înfrângerii se face prin detaşare imediată şi cu „zâmbetul pe buze”.

Paranoia este o degenerare a unei manifestări fireşti de conservare, instinctuale. Una e să percepi o agresiune şi să reacţionezi, nu neapărat printr-o altă agresiune, şi alta e să generalizezi orice acţiune drept agresiune şi să reacţionezi agresiv.

Paranoia se vindeca prin încredere şi prin a accepta că „nu toţi vor să facă rău”. Şi prin învingerea fricii. Frică poate fi stăpânită prin cunoaştere şi experienţă. Aşa apare curajul de a te implica în noi şi noi provocări, până când descoperi că nimic şi nimeni nu-ţi mai poate face rău, decât dacă îi dai voie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s