A Fi Noi Înșine

Am primit de la Aniela Minu o temă interesantă: CÂND UITAM SĂ FIM NOI ÎNŞINE… Îi mulţumesc pentru eseu şi evident, în final îmi voi spune părerea.

Din diverse motive, fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat la un moment dat în viaţa să facă ceva ce nu îl defineşte, să nu se regăsească în persoana lui, să simtă că rătăceşte printre roluri fără să mai ştie să fie autentic. Atunci ne simţim mai departe de noi decât ar fi de dorit ca să putem trăi împăcaţi cu noi. Mulţi dintre noi nu uităm să fim noi înşine pentru că nici nu am descoperit ce suntem cu adevărat ca să putem apoi uită. Asta ne explica de atâtea ori rătăcirea, nemulţumirea, tristeţea care se desluşesc pe fetele unor oameni care par să aibă totul şi simt că nu sunt mare lucru. Teama de a nu greşi, dorinţa de a întruchipa un ideal, lipsa de repere, lipsa de acceptare sau critică din partea celorlalţi, iată doar câţiva dintre hoţii care ne fură dreptul la propria identitate şi unicitate. De ce fac asta ? Pentru că noi nu ne suntem gardieni loiali, pentru că ne lăsăm mituiţi şi amăgiţi de tentaţii aparenţe şi uităm că să ne apărăm propriul Eu, să-l creştem ca să ne poată reprezenta, să ne dea sentimentul că ne trăim pe noi şi propria existenţă, e datoria noastră faţă de noi. Atunci nu mai trăim noi ci doar nişte palide reflecţii ale noastre, nişte oglinzi prăfuite în care ştim să-i reflectăm pe ceilalţi dar în care noi nu ne mai putem desluşi. Aşa ajungem la kilometri distanţă de noi, de dorinţele care ne defineau sau de visele în care credeam cândva. Nu mai trăim noi ci umbrele noastre. Suntem lipsiţi de energie, tăcuţi şi resemnaţi crezând că în felul acesta trăim o viaţă aşa cum trebuie. Descoperim însă prea târziu uneori că uitând să fim noi înşine ajungem să fim doar nişte marionete trase de sfori de oricine altcineva dispus să ne decidă viaţa, mai puţin de noi, singurii cu acest drept de fapt. Când uitam să fim noi înşine, uitam să trăim ! Numai gânduri bune ! Aveţi grijă de voi !

Dacă mi-aduc aminte, şi rontziki a avut o postare pe tema asta.
A fi sau a nu fi noi înşine. Sincer, definiţia mi se pare puţin abstractă, şi iată de ce… Nu poţi spune cuiva: „Nu eşti tu însuţi !”, pentru că se va uita la tine şi nu va înţelege. Cum să nu fie el însuşi ? Cum ar trebui să fie, altfel decât e ? Dacă însă privim în ansamblu, ca fenomen social, putem înţelege într-o oarecare măsură ce însemna a fi sau a nu fi tu însuţi. Deşi şi aşa, la ce poţi raporta ceva ce nu e ? Există un model universal de a fi tu însuţi ?

Dar să vă spun ce înţeleg eu prin a fi însuţi, şi voi începe cu o amintire. Cândva demult, când purtam uniformă şi cămaşa albastră, aveam un coleg de clasă care se deosebea de ceilalţi. Nume de ardelean – Boanches Adrian.
Nu respecta un model clasic de ieşit în evidenţă, cum făceau alţii, adică să fie bun la învăţătură, să joace fotbal la un club, sau să fie şef de gaşcă de cartier. Epata prin cu totul altceva. Era hâtru. Nu există o adunare, pe terenul de fotbal sau o discuţie în clasă, fără ca în momentul următor să vină replica sa. Iar replica venea exact când trebuia, potrivit de piperata, făcându-ne să radem în hohote. După o vreme nici nu mai aşteptăm replică, ci era suficient să ne uităm la el, că ne bufnea râsul. Cu toate astea, nu îl priveam că păcăliciul clasei. Avea chiar note bunicele. El îşi găsise locul lui în colectiv pe potriva firii sale. Mi-aduc aminte cu plăcere de el, pentru că se încăpăţâna să fie original. Se străduia să nu copieze pe nimeni şi îşi câştigase respectul celorlalţi prin acest acest fel de a fi.
Va marturisec că rar mi-a fost dat să mai întâlnesc astfel de oameni.

Se pare că în vremurile când toţi eram egali material, singurul mod de a ieşi în evidentă era să excelăm prin comportament şi intelect. De ce o făceam ? Din acelaşi motiv – acela de a fi remarcaţi de ceilalţi. Aceasta este slăbiciunea omului. Îşi canalizează efortul intelectual sau financiar, pentru a-şi ocupa poziţia în cadrul grupului. Ce s-a schimbat de-alungul vremii, a fost doar modul în care şi-a împlinit acest deziderat.

Spre deosebire de alte dăţi, oamenii se străduiesc să iasă în evidenţă prin ceea ce au şi se vede. Adică să fie mult şi strălucitor. Cred că acesta este motivul pentru care spunem despre cineva că nu este el însuşi. În ziua de azi oamenii nu se mai străduiesc să aprofundeze, să-şi identifice „originalul interior”, nişă în care să exceleze şi să fie buni, ci se străduiesc să preia şabloane consacrate, adică cam ce văd la TV. Pretutindeni vedem un fenomen de copy-paste. Curios e altceva, şi anume că aceste şabloane, în general de potenţa financiară, sunt destul de greu de atins. Dar nu imposibil. Acest aspect face că ele să fie dorite, cu un efort pe măsură. Cum faci că aceste deziderate să pară uşor de atins, crescând astfel vânzările companiilor, este treaba Marketingului. Dar asta e altă problemă.
Dacă ar exista uniformitate, adică majoritatea să avem un nivel financiar decent, iar cei cu bani mulţi să fie undeva prea sus, am reveni la felul de a fi amintit anterior. Adică am căuta să ne deosebim prin intelect şi nivel de cunoştinţe, cu tot ce derivă din acest brainstorming, în general lucruri de calitate.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s